Ortodoxia lunatică

Ortodoxia lunatică” nu e pendularea din neputinţă între „foc” şi „apă”, între lume şi Biserică, a unui suflet; aceasta ne este comună, mai mult sau mai puţin, tuturor, mai ales în perioada căutărilor sau a creşterii duhovniceşti. Dar e o indescriptibilă diferenţă între a veni la Biserică pentru ca Domnul să-ţi repare credinţa şi iubirea, adică pentru probleme legate de disfuncţionalitatea trăirii tale creştine, a împlinirii poruncilor Mântuitorului, şi a veni pentru anomalii care te împiedică, de fapt, să păcătuieşti în continuare şi să-ţi cultivi egoismul.

„În atâta nesiguranţă şi nedreptate, de care se loveşte pretutindeni şi oricând, românul nu are decât o scăpare: Biserica. Îngenuncheat în bisericuţa întunecoasă, în faţa iconostasului, unde flăcările a sute de lumânări fumegă sub chipurile încremenite ale sfinţilor, el se simte  –  numai acolo  –  acasă; ocrotit, izbăvit, poate şi iubit. Trăsăturile dominante ale religiei sale sunt umilinţa şi acceptarea cu seninătate a voinţei dumnezeieşti. Cartea lui Iov şi parabola fariseului şi a vameşului sunt, cu siguranţă, în Sfânta Scriptură, pasajele cele mai apropiate de inima lui. (NEAGU DJUVARA – ÎNTRE ORIENT şi OCCIDENT: Ţările Române la începutul epocii moderne)

            Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele
            Şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică.
(Psalm 138, 23-24)

„Ortodoxia lunatică” este un titlu greu, apăsător. Şi totuşi, a-l evita, nu-i cu putinţă, fără a menaja boala duhovnicească cu acest nume. Şi nu se cade a ţine departe de bisturiul Adevărului această tumoră a credinţei noastre ce ne fură neîncetat harul iubirii frăţeşti şi ne împiedică astfel să fim şi o comunitate vie, nu doar o „tradiţie bimilenară”.

„Ortodoxie lunatică” e religia acelor dreptmăritori, majoritari, care pendulează continuu între lume şi Biserică, nu din neputinţă, ci „dogmatic”, din credinţa că aceasta este ortodoxia, sau cel puţin, ortodoxia românească populară, NORMALĂ. Ca şi în textul d-lui Djuvara, pentru acest creştin Biserica e doar un refugiu, un ultim refugiu, din calea unei vieţi care a devenit imposibilă. De-a lungul întregii sale vieţi creştinul lunatic fuge de focul vieţii lumeşti în apa Bisericii, iar de Focul Duhului Sfânt, în apa vieţii lumeşti.

Caracteristica fundamentală a acestei „ortodoxii de circumstanţă şi de supravieţuire” este, inevitabil, individualismul. O sută de oameni dacă intră în biserică, vom avea de fapt o sută de „schituri-dintr-un-om” care slujesc autonom, fiecare axat pe rezolvarea unei anumite situaţii existenţiale specifice. Şi numim această ceată de năpăstuiţi, de însinguraţi în mulţime, fiecare izolat în povestea lui, fiecare zbătându-se solitar ca să nu se înece în necazul lui, cu numele sfinte date de dragostea şi jertfa lui Hristos: Biserică, Casa lui Dumnezeu, Trupul lui Hristos…

În toată idilica imagine descrisă de d-l Djuvara şi în care recunoaştem, adesea cu mândrie, Ortodoxia noastră, populară, tragică, mioritică, românească, lipseşte ceva esenţial: Biserica însăşi ca adunare a credincioşilor, cele 99 de oi solidare cu oaia muşcată de lup. Unde este turma? Oare ceea ce vedem în biserică, duminica sau de sărbători, e un grup de ucenici care se iubesc unii pe alţii cum i-a iubit Hristos sau doar o gloată cu interese temporare? Unde este comunitatea care trăieşte mărturisind şi celebrând o altă Viaţă, nouă, cerească, pe care şi-au asumat-o ca mărturisire continuă, cotidiană, a lui Hristos şi ca solidaritate organică, manifestă, cu fiecare mădular încercat? Unde este iubirea de Dumnezeu şi aproapele ca stil de viaţă, deopotrivă privat şi public? Unde sunt faptele, acţiunile care arată o susţinere a unui mădular al bisericii locale prigonit şi abuzat de vreun baron local sau de autorităţi? La noi e uşor a vedea Împărăţia cea dinlăuntrul oamenilor: în icoane şi în marii nevoitori contemporani. Dar Împărăţia cea din mijlocul nostru, chipul Împărăţiei ivit din dragostea frăţească, este aproape de negăsit, mai ales în parohii… Avem o cultură duhovnicească axată pe crearea de individualităţi speciale, de sfinţi, puternic vizibilă în spaţiul monahal; dar e o mare şi tragică absenţă, limpede mai ales în spaţiul parohial, a unei culturi duhovniceşti creatoare de comunităţi vii, inspiratoare a unei iubiri frăţeşti, reale, între mireni. Chiar personajele scripturistice care, după constatările d-lui Djuvara, definesc fundamental duhovnicia credinciosului ortodox român, Iov şi Vameşul, susţin cele afirmate mai sus: ambele sunt cazuri, soluţii şi modele duhovniceşti individuale. Unde sunt cele colective?

Dragostea lui Hristos scoate sufletele din singurătate şi izolare, le curăţă şi le sfinţeşte ca să le înfrăţească, să le unească într-o frăţietate care s-ar putea defini ca arvuna unei alte lumi. Nu vedem acest lucru nici în descrierea evlaviei româneşti a d-lui Djuvara, nici în bisericile noastre azi. Avem credincioşi, dar nu avem decât arareori Biserică, în sensul de comunitate, de Trup concret, palpabil, al lui Hristos. Avem 50 sau 100 de oameni care se roagă în acelaşi spaţiu şi în acelaşi timp. Dar ar fi destul să ne privească cineva când ieşim din biserici ca să vadă ce comunitate suntem… Sau să cerceteze în ce măsură aceşti 50 sau 100 de oameni se mai văd şi pentru ce, în cursul săptămânii.

Fenomenul a devenit extrem de vizibil şi zgomotos în bisericile ortodoxe din străinătate, transformate şi în pieţe de locuri de muncă. Am putea spune că în bisericile ortodoxe din Italia sau Spania, unde zarva tranzacţiilor tinde uneori să acopere Liturghia (după mărturia celor care au fost acolo) e locul în care prosperă această „altă evanghelie” a „ortodoxiei lunatice”: evanghelia Dumnezeului ascuns în hidrant, care stă acolo şi poate fi accesat la nevoie, dacă focul vieţii lumeşti în care trăieşti a crescut prea mult şi rişti să fii mistuit. A lui „iov” căruia i s-a stricat maşina, afacerea, etc. şi se simte cu totul nenorocit. A „vameşului” care e în stare să-şi spargă pieptul cu pumnii şi să-şi rupă cămaşa numai să-l scape Dumnezeu de Garda Financiară. Este evanghelia unui Dumnezeu de 112, strict al situaţiilor de urgenţă, ultima soluţie a indivizilor de confesiune ortodoxă blocaţi în traficul civilizaţiei contemporane. Biserica este serviciul de asistenţă duhovnicească al vieţilor noastre minunate!? Dacă viaţa mea intră în pană, merg la biserică, Îl sun pe Dumnezeu şi serviciul de intervenţie rapidă condus de Hristos acţionează, deblochează situaţia. Apoi plătesc şi îmi văd de viaţa mea… Dumnezeule mare!!!

„Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” Fiecare Liturghie este o chemare la o altă Viaţă, la a fi un alt Om, toţi Un Om, o singură credinţă, o singură simţire, un singur cuget şi o singură dragoste: a lui Iisus Hristos. Fără această lucrare, fără o predare şi o participare din inimă şi din rărunchi la această lucrare dumnezeiască, Liturghia face să sune inima noastră ca o tobă de tinichea: picăturile de har, de energie curăţitoare, regeneratoare şi unificatoare, căzând pe acoperişurile de tablă ale egoismelor! Acest sunet metalic, strident, al inimilor de „de aramă sunătoare şi chimval zăngănitor” e acoperit la Liturghie de vocile preotului şi ale corului. Dar degrabă le descoperă Spovedania şi, mai ales, absenţa de la Împărtăşanie. Şi mai degrab le descoperă necunoaşterea Scripturii, adică a ceea ce gândeşte şi vrea Dumnezeu… Dar câţi preoţi rup vraja spunându-ne: ”Nu-L cunoaşteţi pe Hristos, oameni buni! Habar n-aveţi, cu mintea, şi mai ales cu inima, Cine şi cum este El! ŞI, MAI ALES, CE VREA EL! Şi aveţi pretenţia că ştiţi ce e creştinismul, la ce foloseşte şi cum să-l trăiţi! NU VĂ INTERESEAZĂ HRISTOS, CI DOAR CE PUTEŢI CÂŞTIGA DE PE URMA LUI! APOI, DACĂ, ÎN CALITATE DE CREATOR şi MÂNTUITOR VĂ REVENDICĂ FIINŢA, ÎL PĂRĂSIŢI! ŞI, DACĂ INSISTĂ, ÎL RĂSTIGNIŢI! Dar creştinismul este dragoste sau nu este deloc! Iar dragostea este o relaţie dezinteresată de cunoaştere şi de unire a unor persoane, fiecare urmărind fericirea celuilalt… ”

Elementul definitoriu al unui creştinism viu, autentic, este misionarismul continuu ca expresie practică a bucuriei de a fi creştin, de a aparţine lui Hristos. Iată ce scrie Sf. Ap. Pavel în epistola către Evrei: „Iar Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noi, numai dacă ţinem până la sfârşit, cu neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi lauda nădejdii noastre.” (3, 6). Doar nu credem că îndrăzneala mărturisirii se referă la „curajul” de a spune Crezul la Sfânta Liturghie! Nu. Se referă la mărturisirea lui Hristos în faţa lumii. Iar „lauda nădejdii noastre” nu are nici o legătură cu accesarea reuşită a fondurilor europene sau cu ieftinirea combustibilului… În mod normal, în locul vidului de prezenţă civică a Bisericii, dacă Biserica ar fi o comunitate de dragoste evanghelică, am avea o foarte puternică activitate misionară. Mai direct spus: am fi noi „călare” pe societatea civilă cu Evanghelia (nu cu CIP-uri, naţionalisme şi alte chestii anti-sistem), iar nu falşii ei reprezentanţi ar fi călare mediatic pe Biserică. Noi îl contrazicem însă pe Sf. Ap. Ioan care ne spune „că mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume” (1 IOAN 4, 4).

„Ortodoxia lunatică” nu e pendularea din neputinţă între „foc” şi „apă”, între lume şi Biserică, a unui suflet; aceasta ne este comună, mai mult sau mai puţin, tuturor, mai ales în perioada căutărilor sau a creşterii duhovniceşti. Dar e o indescriptibilă diferenţă între a veni la Biserică pentru ca Domnul să-ţi repare credinţa şi iubirea, adică pentru probleme legate de disfuncţionalitatea trăirii tale creştine, a împlinirii poruncilor Mântuitorului, şi a veni pentru anomalii care te împiedică, de fapt, să păcătuieşti în continuare şi să-ţi cultivi egoismul.

Ce face diferenţa dintre ortodoxia lunatică şi cea autentică? Convertirea: momentul din care Evanghelia începe să devină istorie personală, autobiografie duhovnicească, iar Liturghia şi Sfintele Taine încetează să mai fie soluţii impersonale la accidentele vieţii lumeşti – „petice noi” la burduful vechi ale vieţii noastre, resurse de „energie şi gândire pozitivă” pentru calea individualistă şi concurenţială a „răzbirii în viaţă” – şi devin ceea ce sunt în fapt: sacramente ale iubirii de fraţi, criteriul trecerii de la viaţă la moarte, al credinţei vii şi adevărate, aşa cum scrie Sf. Ap. și Ev. Ioan  în prima sa Epistolă (v. 3, 14).

E o întoarcere la Calea deschisă de Botez… „Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El” (EVREI 3, 14).

Preluat de aici : http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/ortodoxia-lunatica

P.S.  Cei care astazi doriti sa faceti parte dintr-o comunitate crestina, am deschis un forum, un „facebook” crestin :

http://impreuna-lucrare.mixxt.com

Ortodoxia orbilor

Succesul secularismului în ţara noastră este direct proporţional cu ortodoxia orbilor din Biserica noastră. Victimile ipocriziei noastre, a credincioşilor ortodocşi care, în fiecare duminică, avem în biserici înfăţişarea adevăratei credinţe, iar în tot restul vieţii noastre – în aspectele ei sociale, politice şi culturale -, îi tăgăduim puterea, sunt, în primul rând, tinerii.

Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. (2 TIMOTEI 3, 5)

Inimile noastre sunt oarbe din naştere. Le vindecă Hristos prin Botez. Apoi, când păcatele ni le acoperă cu ţărână ne redau vederea lacrimile căinţei, vărsate de inimi, la Spovedanie.

Numai că, paradoxal, mulţi dintre noi nu dau semne de recăpătare a vederii după Spovedanie. Adică, nu-L văd pe Cel bolnav, pe Cel închis, pe Cel singur, pe Cel bătut, nedreptăţit, jefuit şi abandonat la marginea drumului, în toţi necăjiţii şi obidiţii acestei lumi. Şi, mai ales, în fraţii de credinţă. De exemplu, angajatul ortodox de la Poşta Română nu l-a văzut, cu inima, pe angajatul ortodox de la Oltchim când Statul român îl bătea şi tâlhărea luându-i pâinea de la gură prin falimentarea hoţească a intreprinderii; ca atare, nu a simţit nevoia să se solidarizeze cu el, deşi, în mod clar, era vorba de o victimă a unei tâlhării ca şi cea din parabola Bunului Samarinean. Tot ce îşi doreşte ortodoxul de la Poştă e să nu ajungă tâlharii şi la el, negândindu-se măcar că tocmai lipsa de solidaritate cu cel de la Oltchim va deschide calea tâlharilor spre instituţia în care lucrează el. Dar iată că deja au ajuns. Şi se simte foarte singur…

Alt motiv fundamental e şi că nenorocirea de la Oltchim, ca mai toate nenorocirile noastre, apare la televizor, acest aparat de tocit, măcinat şi eliminat orice reacţie morală. Dacă bătutul şi tâlhăritul de la Oltchim apărea în predicile din Biserică, poate acolo ar fi fost văzut şi cu inima şi s-ar fi născut şi vreo reacţie faptică. Căci dacă vezi cu inima, te doare şi te simţi dator să acţionezi. Iar ca să acţionezi creştineşte, trebuie să înfrunţi demonii şi pe slujitorii lor umani. Iar ca să-i înfrunţi pe aceştia descoperi că-ţi trebuie puteri pe care nu le ai, puteri dumnezeieşti. Adică, descoperi nevoia vitală de Euharistie. Descoperi că PENTRU A FI BIRUITOR ÎN VIAŢA REALĂ, NU ÎN IMAGINARA TA VIAŢĂ SPIRITUALĂ, AI NEVOIE DE UN CREŞTINISM COMPLET. (În genere, în privinţa Sfintei Împărtăşanii, nu depăşim idealul slugii care a primit un singur talant: să-l păstrăm. Adică, să-l îngropăm. Şi aşa îl pierdem, pentru că de fapt am primit prin Împărtăşanie puterea de a lucra faptele iubirii lui Hristos… Părintele Stăniloae scrie în Dogmatica sa, că împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos aduce starea Lui de jertfă în fiinţa noastră. Cred că teama de jertfă e tainicul motiv pentru care majoritatea credincioşilor se împărtăşesc rar. Căci criza morală a Bisericii noastre, adică a neîmplinirii iubirii de aproapele, e direct legată de criza euharistică: nu are de ce să se împărtăşească cel care nu vrea să iubească.)

Câtă vreme orbul din naştere de care ne vorbeşte Evanghelia de azi a zăcut în neputinţa sa, nimeni nu-i putea pretinde o altă aşezare decât cea de cerşetor. Dar când Hristos i-a redat vederea, a devenit responsabil faţă de tot ceea ce a început să vadă. A devenit responsabil cu o mărturisire, cu o atitudine şi, în cele din urmă, cu o faptă. A devenit responsabil faţă de Hristos, de farisei şi de poporul său. Să le spună ce vede, cum vede şi ce reacţii impun conştiinţei sale cele văzute. Iar toate acestea înseamnă curaj şi suferinţă, necazuri şi dispreţ. Adică: cruce…

Acesta e motivul pentru care – în ciuda faptului că Hristos redă celui ce se apropie, se atinge şi, mai ales, se împărtăşeşte de El, în primul rând vederea cu inima a celuilalt –  rareori ne gândim să căutăm, să cerem şi să ne folosim de aşa ceva. Cerem, în schimb, din toată evlavia noastră, sănătate, avere şi succes. Adică toate acele lucruri pe care le spulberă, odată cu egoismul, Crucea, adevărata urmare a lui Hristos! Şi de aceea preferăm, în Biserică, o viaţă confortabilă de cerşetori duhovniceşti. Suntem gata să recunoaştem imediat, fără nici o reţinere, aproape cu entuziasm, că suntem orbi. Considerăm asta smerenie. Iar acest fals îl socotim adesea chiar ortodoxie pură, de cea mai patericală extracţie…

Însă în spatele acestei smerenii, se ascunde teama de responsabilitate, de mărturie şi de suferinţă. Viclenia şi lenea. E o smerenie instinctuală, nu duhovnicescă. Şi e sinucidere veşnică, pentru că ne „scuteşte” tocmai de acele necazuri prin care Hristos spune că ne vom mântui, suferindu-le aşa cum ne-a poruncit. Adică, smerindu-ne prin răbdare cu mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru ele. Pentru că tocmai prin aceste necazuri participăm real la viaţa lui Hristos, cea mântuitoare… Şi tocmai prin mulţumirea pentru aceste necazuri participăm real, profund, la Sfânta Liturghie. Şi datorită lor însetăm şi flămânzim după dreptate, adică după Hristos şi după Împărăţia Lui.

Bineînţeles că dacă vrem să rămânem pururea cerşetori, să nu ne pretindă nimeni atitudine şi mărturisire, responsabilitate faţă de ceea ce se întâmplă lângă noi, atunci e bine să rămânem orbi. Şi există în bisericile noastre o majoritară „ortodoxie” a orbilor. A celor care se ascund de responsabilităţile lor umane, civice şi morale (în contextul de azi, profund hristice) în spatele duhovniciei lor de orbi smeriţi. Şi dăm, tot mai des şi mai dureros, peste această „duhovnicie” ori de câte ori avem nevoie de solidaritate pentru a apăra pe cineva căzut între tâlharii de azi.

Succesul secularismului în ţara noastră este direct proporţional cu ortodoxia orbilor din Biserica noastră. Victimile ipocriziei noastre, a credincioşilor ortodocşi care, în fiecare duminică, avem în biserici înfăţişarea adevăratei credinţe, iar în tot restul vieţii noastre – în aspectele ei sociale, politice şi culturale -, îi tăgăduim puterea, sunt, în primul rând, tinerii. Tocmai cei care caută în credinţa noastră scăpare din malaxorul de suflete al societăţii de consum…

Părinţi, fraţi şi surori!

Cu solemnitatea celor mai înalte şi mai teribile adevăruri ale credinţei noastre, îngăduiţi-mi să spun: oricât am tămâia-o cu teologia noastră minunată, evlavia ne pute îngrozitor a egoism şi laşitate…

Preluat de aici : http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/ortodoxia-orbilor

P.S.  Cei care astazi doriti sa faceti parte dintr-o comunitate crestina, am deschis un forum, un „facebook” crestin :

http://impreuna-lucrare.mixxt.com

Păziți-vă de diavolul pe nume „Elitism” !

P.S.  Cei care astazi doriti sa faceti parte dintr-o comunitate crestina, am deschis un forum, un „facebook” crestin :

http://impreuna-lucrare.mixxt.com

savatie baştovoi

Iisus-in-fata-lui-Irod

În ziua în care patriarhul Kiril a fost ales ca prim ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, eu mă aflam în România, cred că tocmai lansasem o carte. În acea zi am vizitat o mănăstire istorică și acolo, din pură întîmplare, m-am întîlnit cu un părinte, care m-a invitat cu el la masă. Ce am vorbit noi vreme de trei ore, doar în parte poate fi spus în auzul prostimii, căci anume despre prostime a fost vorba, frații mei.

Părintele acela e un om de mare influență în cercurile politice și diplomatice și face asta demult. Este, fără îndoială, cel mai inteligent și mai cult preot din cîți mi-a fost dat să discut cu ei. Inteligența lui e de așa natură încît îți încordează mintea și însăși această încordare sparge ca un ciocan gîndurile în mii de fărîme și apoi, rostogolindu-se, le adună la loc, pentru a nu da voie niciunui…

Vezi articolul original 558 de cuvinte mai mult

Cele 10 „boli” ale bisericilor contemporane

P.S.  Cei care astazi doriti sa faceti parte dintr-o comunitate crestina, am deschis un forum, un „facebook” crestin :

http://impreuna-lucrare.mixxt.com

“spredestinaţie” ~ blogul lui "DUŢU"~ Calea, Adevărul si Viaţa,spre destinaţia fericita "CERUL"

Cele 10 „boli” ale bisericilor contemporane

biserica_bolnava (Foto: wholeheartedministries.com)

Pornind de la o carte, publicată în anii 90 şi intitulată „Biserica sănătoasă” (autor Peter Wagner), Chuck Lawless, doctor în teologie şi decan al şcolii misionare a celebrului Billy Graham a întocmit o listă a celor mai des întâlnite „boli” de care suferă bisericile contemporane.

Vezi articolul original 522 de cuvinte mai mult

sondaj – crestin adevarat sau fals?

Cele mai bine evaluate

Follow Esti crestin? on WordPress.com
CrestinTotal.ro

Traiesc pentru Cristos

ORIZONT ALTERNATIV

cultura, atitudine civica, informatie

Not just food!

with Roxana Barsan

DRAGANESTI-VLASCA

Draganestiul in imagini

Elena Marin Alexe

Eu sunt un om, sunt doar un om...

Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Creștinism ortodox, națiune, sfinți, eroism, istorie...

B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

CE-I CU NOI? – un blog educativ despre comportamentul uman

EDUCATIE, COMPORTAMENT UMAN, SANATATE, CINE CONDUCE LUMEA, POLITICA, SOCIETATE

Îndulciri cu dor

"Doamne, dă-mi şi mie să mă îndulcesc cu dorul Tău, aprinde dorul acesta în mine. Schimbă-mă, Doamne, uite cum sunt, schimbă-mă cu dragostea Ta“ ( monahia Siluana Vlad )

INFERNUL

Lasati orice speranta, voi, cei ce intrati aici !

Esti crestin?

“Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii”

INFERNUL

LASATI ORICE SERANTA, VOI, CEI CE INTRATI AICI !

Mediocrul adevarat

Cum trăim...

INFERNUL

Lasati orice speranta, voi, cei ce intrati aici !

Viaţa la ţară

Viaţa la ţară

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

Franchezza

un blog sincer