Ortodoxia lunatică

Ortodoxia lunatică” nu e pendularea din neputinţă între „foc” şi „apă”, între lume şi Biserică, a unui suflet; aceasta ne este comună, mai mult sau mai puţin, tuturor, mai ales în perioada căutărilor sau a creşterii duhovniceşti. Dar e o indescriptibilă diferenţă între a veni la Biserică pentru ca Domnul să-ţi repare credinţa şi iubirea, adică pentru probleme legate de disfuncţionalitatea trăirii tale creştine, a împlinirii poruncilor Mântuitorului, şi a veni pentru anomalii care te împiedică, de fapt, să păcătuieşti în continuare şi să-ţi cultivi egoismul.

„În atâta nesiguranţă şi nedreptate, de care se loveşte pretutindeni şi oricând, românul nu are decât o scăpare: Biserica. Îngenuncheat în bisericuţa întunecoasă, în faţa iconostasului, unde flăcările a sute de lumânări fumegă sub chipurile încremenite ale sfinţilor, el se simte  –  numai acolo  –  acasă; ocrotit, izbăvit, poate şi iubit. Trăsăturile dominante ale religiei sale sunt umilinţa şi acceptarea cu seninătate a voinţei dumnezeieşti. Cartea lui Iov şi parabola fariseului şi a vameşului sunt, cu siguranţă, în Sfânta Scriptură, pasajele cele mai apropiate de inima lui. (NEAGU DJUVARA – ÎNTRE ORIENT şi OCCIDENT: Ţările Române la începutul epocii moderne)

            Cercetează-mă, Doamne, şi cunoaşte inima mea; încearcă-mă şi cunoaşte cărările mele
            Şi vezi de este calea fărădelegii în mine şi mă îndreptează pe calea cea veşnică.
(Psalm 138, 23-24)

„Ortodoxia lunatică” este un titlu greu, apăsător. Şi totuşi, a-l evita, nu-i cu putinţă, fără a menaja boala duhovnicească cu acest nume. Şi nu se cade a ţine departe de bisturiul Adevărului această tumoră a credinţei noastre ce ne fură neîncetat harul iubirii frăţeşti şi ne împiedică astfel să fim şi o comunitate vie, nu doar o „tradiţie bimilenară”.

„Ortodoxie lunatică” e religia acelor dreptmăritori, majoritari, care pendulează continuu între lume şi Biserică, nu din neputinţă, ci „dogmatic”, din credinţa că aceasta este ortodoxia, sau cel puţin, ortodoxia românească populară, NORMALĂ. Ca şi în textul d-lui Djuvara, pentru acest creştin Biserica e doar un refugiu, un ultim refugiu, din calea unei vieţi care a devenit imposibilă. De-a lungul întregii sale vieţi creştinul lunatic fuge de focul vieţii lumeşti în apa Bisericii, iar de Focul Duhului Sfânt, în apa vieţii lumeşti.

Caracteristica fundamentală a acestei „ortodoxii de circumstanţă şi de supravieţuire” este, inevitabil, individualismul. O sută de oameni dacă intră în biserică, vom avea de fapt o sută de „schituri-dintr-un-om” care slujesc autonom, fiecare axat pe rezolvarea unei anumite situaţii existenţiale specifice. Şi numim această ceată de năpăstuiţi, de însinguraţi în mulţime, fiecare izolat în povestea lui, fiecare zbătându-se solitar ca să nu se înece în necazul lui, cu numele sfinte date de dragostea şi jertfa lui Hristos: Biserică, Casa lui Dumnezeu, Trupul lui Hristos…

În toată idilica imagine descrisă de d-l Djuvara şi în care recunoaştem, adesea cu mândrie, Ortodoxia noastră, populară, tragică, mioritică, românească, lipseşte ceva esenţial: Biserica însăşi ca adunare a credincioşilor, cele 99 de oi solidare cu oaia muşcată de lup. Unde este turma? Oare ceea ce vedem în biserică, duminica sau de sărbători, e un grup de ucenici care se iubesc unii pe alţii cum i-a iubit Hristos sau doar o gloată cu interese temporare? Unde este comunitatea care trăieşte mărturisind şi celebrând o altă Viaţă, nouă, cerească, pe care şi-au asumat-o ca mărturisire continuă, cotidiană, a lui Hristos şi ca solidaritate organică, manifestă, cu fiecare mădular încercat? Unde este iubirea de Dumnezeu şi aproapele ca stil de viaţă, deopotrivă privat şi public? Unde sunt faptele, acţiunile care arată o susţinere a unui mădular al bisericii locale prigonit şi abuzat de vreun baron local sau de autorităţi? La noi e uşor a vedea Împărăţia cea dinlăuntrul oamenilor: în icoane şi în marii nevoitori contemporani. Dar Împărăţia cea din mijlocul nostru, chipul Împărăţiei ivit din dragostea frăţească, este aproape de negăsit, mai ales în parohii… Avem o cultură duhovnicească axată pe crearea de individualităţi speciale, de sfinţi, puternic vizibilă în spaţiul monahal; dar e o mare şi tragică absenţă, limpede mai ales în spaţiul parohial, a unei culturi duhovniceşti creatoare de comunităţi vii, inspiratoare a unei iubiri frăţeşti, reale, între mireni. Chiar personajele scripturistice care, după constatările d-lui Djuvara, definesc fundamental duhovnicia credinciosului ortodox român, Iov şi Vameşul, susţin cele afirmate mai sus: ambele sunt cazuri, soluţii şi modele duhovniceşti individuale. Unde sunt cele colective?

Dragostea lui Hristos scoate sufletele din singurătate şi izolare, le curăţă şi le sfinţeşte ca să le înfrăţească, să le unească într-o frăţietate care s-ar putea defini ca arvuna unei alte lumi. Nu vedem acest lucru nici în descrierea evlaviei româneşti a d-lui Djuvara, nici în bisericile noastre azi. Avem credincioşi, dar nu avem decât arareori Biserică, în sensul de comunitate, de Trup concret, palpabil, al lui Hristos. Avem 50 sau 100 de oameni care se roagă în acelaşi spaţiu şi în acelaşi timp. Dar ar fi destul să ne privească cineva când ieşim din biserici ca să vadă ce comunitate suntem… Sau să cerceteze în ce măsură aceşti 50 sau 100 de oameni se mai văd şi pentru ce, în cursul săptămânii.

Fenomenul a devenit extrem de vizibil şi zgomotos în bisericile ortodoxe din străinătate, transformate şi în pieţe de locuri de muncă. Am putea spune că în bisericile ortodoxe din Italia sau Spania, unde zarva tranzacţiilor tinde uneori să acopere Liturghia (după mărturia celor care au fost acolo) e locul în care prosperă această „altă evanghelie” a „ortodoxiei lunatice”: evanghelia Dumnezeului ascuns în hidrant, care stă acolo şi poate fi accesat la nevoie, dacă focul vieţii lumeşti în care trăieşti a crescut prea mult şi rişti să fii mistuit. A lui „iov” căruia i s-a stricat maşina, afacerea, etc. şi se simte cu totul nenorocit. A „vameşului” care e în stare să-şi spargă pieptul cu pumnii şi să-şi rupă cămaşa numai să-l scape Dumnezeu de Garda Financiară. Este evanghelia unui Dumnezeu de 112, strict al situaţiilor de urgenţă, ultima soluţie a indivizilor de confesiune ortodoxă blocaţi în traficul civilizaţiei contemporane. Biserica este serviciul de asistenţă duhovnicească al vieţilor noastre minunate!? Dacă viaţa mea intră în pană, merg la biserică, Îl sun pe Dumnezeu şi serviciul de intervenţie rapidă condus de Hristos acţionează, deblochează situaţia. Apoi plătesc şi îmi văd de viaţa mea… Dumnezeule mare!!!

„Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” Fiecare Liturghie este o chemare la o altă Viaţă, la a fi un alt Om, toţi Un Om, o singură credinţă, o singură simţire, un singur cuget şi o singură dragoste: a lui Iisus Hristos. Fără această lucrare, fără o predare şi o participare din inimă şi din rărunchi la această lucrare dumnezeiască, Liturghia face să sune inima noastră ca o tobă de tinichea: picăturile de har, de energie curăţitoare, regeneratoare şi unificatoare, căzând pe acoperişurile de tablă ale egoismelor! Acest sunet metalic, strident, al inimilor de „de aramă sunătoare şi chimval zăngănitor” e acoperit la Liturghie de vocile preotului şi ale corului. Dar degrabă le descoperă Spovedania şi, mai ales, absenţa de la Împărtăşanie. Şi mai degrab le descoperă necunoaşterea Scripturii, adică a ceea ce gândeşte şi vrea Dumnezeu… Dar câţi preoţi rup vraja spunându-ne: ”Nu-L cunoaşteţi pe Hristos, oameni buni! Habar n-aveţi, cu mintea, şi mai ales cu inima, Cine şi cum este El! ŞI, MAI ALES, CE VREA EL! Şi aveţi pretenţia că ştiţi ce e creştinismul, la ce foloseşte şi cum să-l trăiţi! NU VĂ INTERESEAZĂ HRISTOS, CI DOAR CE PUTEŢI CÂŞTIGA DE PE URMA LUI! APOI, DACĂ, ÎN CALITATE DE CREATOR şi MÂNTUITOR VĂ REVENDICĂ FIINŢA, ÎL PĂRĂSIŢI! ŞI, DACĂ INSISTĂ, ÎL RĂSTIGNIŢI! Dar creştinismul este dragoste sau nu este deloc! Iar dragostea este o relaţie dezinteresată de cunoaştere şi de unire a unor persoane, fiecare urmărind fericirea celuilalt… ”

Elementul definitoriu al unui creştinism viu, autentic, este misionarismul continuu ca expresie practică a bucuriei de a fi creştin, de a aparţine lui Hristos. Iată ce scrie Sf. Ap. Pavel în epistola către Evrei: „Iar Hristos a fost credincios ca Fiu peste casa Sa. Şi casa Lui suntem noi, numai dacă ţinem până la sfârşit, cu neclintire, îndrăzneala mărturisirii şi lauda nădejdii noastre.” (3, 6). Doar nu credem că îndrăzneala mărturisirii se referă la „curajul” de a spune Crezul la Sfânta Liturghie! Nu. Se referă la mărturisirea lui Hristos în faţa lumii. Iar „lauda nădejdii noastre” nu are nici o legătură cu accesarea reuşită a fondurilor europene sau cu ieftinirea combustibilului… În mod normal, în locul vidului de prezenţă civică a Bisericii, dacă Biserica ar fi o comunitate de dragoste evanghelică, am avea o foarte puternică activitate misionară. Mai direct spus: am fi noi „călare” pe societatea civilă cu Evanghelia (nu cu CIP-uri, naţionalisme şi alte chestii anti-sistem), iar nu falşii ei reprezentanţi ar fi călare mediatic pe Biserică. Noi îl contrazicem însă pe Sf. Ap. Ioan care ne spune „că mai mare este Cel ce e în voi decât cel ce este în lume” (1 IOAN 4, 4).

„Ortodoxia lunatică” nu e pendularea din neputinţă între „foc” şi „apă”, între lume şi Biserică, a unui suflet; aceasta ne este comună, mai mult sau mai puţin, tuturor, mai ales în perioada căutărilor sau a creşterii duhovniceşti. Dar e o indescriptibilă diferenţă între a veni la Biserică pentru ca Domnul să-ţi repare credinţa şi iubirea, adică pentru probleme legate de disfuncţionalitatea trăirii tale creştine, a împlinirii poruncilor Mântuitorului, şi a veni pentru anomalii care te împiedică, de fapt, să păcătuieşti în continuare şi să-ţi cultivi egoismul.

Ce face diferenţa dintre ortodoxia lunatică şi cea autentică? Convertirea: momentul din care Evanghelia începe să devină istorie personală, autobiografie duhovnicească, iar Liturghia şi Sfintele Taine încetează să mai fie soluţii impersonale la accidentele vieţii lumeşti – „petice noi” la burduful vechi ale vieţii noastre, resurse de „energie şi gândire pozitivă” pentru calea individualistă şi concurenţială a „răzbirii în viaţă” – şi devin ceea ce sunt în fapt: sacramente ale iubirii de fraţi, criteriul trecerii de la viaţă la moarte, al credinţei vii şi adevărate, aşa cum scrie Sf. Ap. și Ev. Ioan  în prima sa Epistolă (v. 3, 14).

E o întoarcere la Calea deschisă de Botez… „Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos numai dacă vom păstra temeinic, până la urmă, începutul stării noastre întru El” (EVREI 3, 14).

Preluat de aici : http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/ortodoxia-lunatica

P.S.  Cei care astazi doriti sa faceti parte dintr-o comunitate crestina, am deschis un forum, un „facebook” crestin :

http://impreuna-lucrare.mixxt.com

Ortodoxia orbilor

Succesul secularismului în ţara noastră este direct proporţional cu ortodoxia orbilor din Biserica noastră. Victimile ipocriziei noastre, a credincioşilor ortodocşi care, în fiecare duminică, avem în biserici înfăţişarea adevăratei credinţe, iar în tot restul vieţii noastre – în aspectele ei sociale, politice şi culturale -, îi tăgăduim puterea, sunt, în primul rând, tinerii.

Având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei. (2 TIMOTEI 3, 5)

Inimile noastre sunt oarbe din naştere. Le vindecă Hristos prin Botez. Apoi, când păcatele ni le acoperă cu ţărână ne redau vederea lacrimile căinţei, vărsate de inimi, la Spovedanie.

Numai că, paradoxal, mulţi dintre noi nu dau semne de recăpătare a vederii după Spovedanie. Adică, nu-L văd pe Cel bolnav, pe Cel închis, pe Cel singur, pe Cel bătut, nedreptăţit, jefuit şi abandonat la marginea drumului, în toţi necăjiţii şi obidiţii acestei lumi. Şi, mai ales, în fraţii de credinţă. De exemplu, angajatul ortodox de la Poşta Română nu l-a văzut, cu inima, pe angajatul ortodox de la Oltchim când Statul român îl bătea şi tâlhărea luându-i pâinea de la gură prin falimentarea hoţească a intreprinderii; ca atare, nu a simţit nevoia să se solidarizeze cu el, deşi, în mod clar, era vorba de o victimă a unei tâlhării ca şi cea din parabola Bunului Samarinean. Tot ce îşi doreşte ortodoxul de la Poştă e să nu ajungă tâlharii şi la el, negândindu-se măcar că tocmai lipsa de solidaritate cu cel de la Oltchim va deschide calea tâlharilor spre instituţia în care lucrează el. Dar iată că deja au ajuns. Şi se simte foarte singur…

Alt motiv fundamental e şi că nenorocirea de la Oltchim, ca mai toate nenorocirile noastre, apare la televizor, acest aparat de tocit, măcinat şi eliminat orice reacţie morală. Dacă bătutul şi tâlhăritul de la Oltchim apărea în predicile din Biserică, poate acolo ar fi fost văzut şi cu inima şi s-ar fi născut şi vreo reacţie faptică. Căci dacă vezi cu inima, te doare şi te simţi dator să acţionezi. Iar ca să acţionezi creştineşte, trebuie să înfrunţi demonii şi pe slujitorii lor umani. Iar ca să-i înfrunţi pe aceştia descoperi că-ţi trebuie puteri pe care nu le ai, puteri dumnezeieşti. Adică, descoperi nevoia vitală de Euharistie. Descoperi că PENTRU A FI BIRUITOR ÎN VIAŢA REALĂ, NU ÎN IMAGINARA TA VIAŢĂ SPIRITUALĂ, AI NEVOIE DE UN CREŞTINISM COMPLET. (În genere, în privinţa Sfintei Împărtăşanii, nu depăşim idealul slugii care a primit un singur talant: să-l păstrăm. Adică, să-l îngropăm. Şi aşa îl pierdem, pentru că de fapt am primit prin Împărtăşanie puterea de a lucra faptele iubirii lui Hristos… Părintele Stăniloae scrie în Dogmatica sa, că împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos aduce starea Lui de jertfă în fiinţa noastră. Cred că teama de jertfă e tainicul motiv pentru care majoritatea credincioşilor se împărtăşesc rar. Căci criza morală a Bisericii noastre, adică a neîmplinirii iubirii de aproapele, e direct legată de criza euharistică: nu are de ce să se împărtăşească cel care nu vrea să iubească.)

Câtă vreme orbul din naştere de care ne vorbeşte Evanghelia de azi a zăcut în neputinţa sa, nimeni nu-i putea pretinde o altă aşezare decât cea de cerşetor. Dar când Hristos i-a redat vederea, a devenit responsabil faţă de tot ceea ce a început să vadă. A devenit responsabil cu o mărturisire, cu o atitudine şi, în cele din urmă, cu o faptă. A devenit responsabil faţă de Hristos, de farisei şi de poporul său. Să le spună ce vede, cum vede şi ce reacţii impun conştiinţei sale cele văzute. Iar toate acestea înseamnă curaj şi suferinţă, necazuri şi dispreţ. Adică: cruce…

Acesta e motivul pentru care – în ciuda faptului că Hristos redă celui ce se apropie, se atinge şi, mai ales, se împărtăşeşte de El, în primul rând vederea cu inima a celuilalt –  rareori ne gândim să căutăm, să cerem şi să ne folosim de aşa ceva. Cerem, în schimb, din toată evlavia noastră, sănătate, avere şi succes. Adică toate acele lucruri pe care le spulberă, odată cu egoismul, Crucea, adevărata urmare a lui Hristos! Şi de aceea preferăm, în Biserică, o viaţă confortabilă de cerşetori duhovniceşti. Suntem gata să recunoaştem imediat, fără nici o reţinere, aproape cu entuziasm, că suntem orbi. Considerăm asta smerenie. Iar acest fals îl socotim adesea chiar ortodoxie pură, de cea mai patericală extracţie…

Însă în spatele acestei smerenii, se ascunde teama de responsabilitate, de mărturie şi de suferinţă. Viclenia şi lenea. E o smerenie instinctuală, nu duhovnicescă. Şi e sinucidere veşnică, pentru că ne „scuteşte” tocmai de acele necazuri prin care Hristos spune că ne vom mântui, suferindu-le aşa cum ne-a poruncit. Adică, smerindu-ne prin răbdare cu mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru ele. Pentru că tocmai prin aceste necazuri participăm real la viaţa lui Hristos, cea mântuitoare… Şi tocmai prin mulţumirea pentru aceste necazuri participăm real, profund, la Sfânta Liturghie. Şi datorită lor însetăm şi flămânzim după dreptate, adică după Hristos şi după Împărăţia Lui.

Bineînţeles că dacă vrem să rămânem pururea cerşetori, să nu ne pretindă nimeni atitudine şi mărturisire, responsabilitate faţă de ceea ce se întâmplă lângă noi, atunci e bine să rămânem orbi. Şi există în bisericile noastre o majoritară „ortodoxie” a orbilor. A celor care se ascund de responsabilităţile lor umane, civice şi morale (în contextul de azi, profund hristice) în spatele duhovniciei lor de orbi smeriţi. Şi dăm, tot mai des şi mai dureros, peste această „duhovnicie” ori de câte ori avem nevoie de solidaritate pentru a apăra pe cineva căzut între tâlharii de azi.

Succesul secularismului în ţara noastră este direct proporţional cu ortodoxia orbilor din Biserica noastră. Victimile ipocriziei noastre, a credincioşilor ortodocşi care, în fiecare duminică, avem în biserici înfăţişarea adevăratei credinţe, iar în tot restul vieţii noastre – în aspectele ei sociale, politice şi culturale -, îi tăgăduim puterea, sunt, în primul rând, tinerii. Tocmai cei care caută în credinţa noastră scăpare din malaxorul de suflete al societăţii de consum…

Părinţi, fraţi şi surori!

Cu solemnitatea celor mai înalte şi mai teribile adevăruri ale credinţei noastre, îngăduiţi-mi să spun: oricât am tămâia-o cu teologia noastră minunată, evlavia ne pute îngrozitor a egoism şi laşitate…

Preluat de aici : http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/ortodoxia-orbilor

P.S.  Cei care astazi doriti sa faceti parte dintr-o comunitate crestina, am deschis un forum, un „facebook” crestin :

http://impreuna-lucrare.mixxt.com

Cei mai vinovaţi dintre pământeni?

Oare n-ar trebui ca oamenii din afara Ortodoxiei, privindu-ne, să ne întrebe: Cum aţi ajuns la această dragoste? Şi, ca răspuns la această întrebare, să le dăm Predania? Deocamdată, cu puţine excepţii, lucrurile stau invers. Le dăm Predania şi cu dragostea trebuie să se descurce singuri. Şi aproape săptămânal vorbesc la telefon cu câte un tânăr întors la Credinţă, epuizat sufleteşte de seceta de dragoste frăţească din bisericile noastre.

„…toate le răbdăm ca să nu punem piedică Evangheliei lui Hristos”(1 Cor. 9, 12)

Convertirea noastră la Ortodoxie a fost la început o experienţă dulce-amară. Biserica Ortodoxă are un cult extraordinar, o doctrină adevărată, o succesiune apostolică, tot ce am căutat  –  mai puţin un lucru: membri primitori şi devotaţi.

Hristos le-a zis ucenicilor Săi: ”După roadele lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 16) şi „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii de alţii” ( Ioan 13, 15). Dar în toate bisericile pe care le-am vizitat am descoperit că majoritatea oamenilor considerau că bisericile lor sunt mai degrabă cluburi etnice greceşti, ruseşti, arabe decât Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Din acest motiv ei arată puţină dragoste faţă de cei dinafară. Ne lipsea mult râvna şi ospitalitatea prietenilor noştri evanghelişti.

Cunoscând frustrarea noastră, preotul nostru ne-a spus cu gingăşie: „Ortodoxia este Biserica cea autentică, dar care are oamenii nepotriviţi”. Oricât de amuzantă ar fi fost această afirmaţie, ne-a ajutat să înţelegem că adevărul Ortodoxiei nu se prinde în mod necesar de cei botezaţi. (Pr. James A. Bernstein – Uimit de Hristos. Călătoria mea de la iudaism la Ortodoxie)

***

Pe părintele Bernstein l-au ajutat cercetările făcute cu râvnă şi acribie în căutarea adevăratei Biserici, inteligenţa ascuţită şi onestă. Când a intrat în bisericile ortodoxe era deja destul puternic şi adânc încredinţat de adevărul Ortodoxiei ca să facă faţă „oamenilor nepotriviţi” pe care i-a aflat acolo, lipsei de atenţie din partea comunităţilor. Dar astfel de oameni, cu asemenea capacitate intelectuală şi un asemenea bagaj patristic sunt puţini; cei mai mulţi sunt oameni simpli, cu sufletele epuizate de mercantilismul şi cinismul lumii, care intră în biserici pentru a găsi tocmai familia şi iubirea pe care nu le au şi nu le pot avea niciodată în lume…

Ca mulţi alţi „întorşi”, cunosc și eu gustul amar dat de felul în care te primesc ortodocşii. De fapt, cum nu te primesc… N-a fost greu să aflu un preot care să mă spovedească sau să-mi răspundă la întrebări catehetice. Dar mi-a fost imposibil să găsesc o comunitate ortodoxă care să practice iubirea lui Hristos, în care să lucească, cât de vag, lumina cuvântului apostolic: „Nimeni să nu caute pe ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui” (1 Cor. 10, 24). Chiar şi în mănăstiri, călugării la care am găsit dragoste erau cel mai adesea socotiţi nebuni sau ciudaţi, suspectaţi de relaţii nefireşti cu mirenii sau vânători de publicitate duhovnicească.

Criteriul etnic al comuniunii pe care l-a găsit părintele Bernstein în bisericile ortodoxe din America este unul dintre înlocuitorii dragostei frăţeşti evanghelice, poruncită de Hristos şi dăruită în Numele Lui de Duhul Sfânt celor care o caută şi o doresc ca arvună, ca o împărtăşire din viaţa Împărăţiei Cerurilor. Cum s-a ajuns la dispariţia dragostei frăţeşti hristice şi înlocuirea ei cu alte criterii de comuniune? Datorită inversării perspectivei produsă de dorinţa de a supravieţui. Biserica, dragostea frăţească, sunt legate organic de gândirea martirică: esenţa şi scopul acestei vieţi este de a recăpăta, prin ascultare până la moarte, asemănarea cu Dumnezeu. Aceasta e datoria pe care sluga nu o poate plăti. Iar soluţia divină a fost transformarea slugii în fiu prin harul înfierii. Hristos pentru acesta S-a întrupat şi S-a jertfit, pentru ca noi să primim puterea de a ne face fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12), nu pentru a supravieţui istoriei printr-un efort comun, pe baza înrudirii noastre trupeşti. Ci de a transforma istoria într-o evanghelie pe baza înrudirii noastre prin Sângele şi Duhul lui Hristos. Toate Sfintele Taine mijlocesc acest transfer de la rudenia trupească păcătoasă, la înrudirea curată şi sfântă cea dintru Hristos: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt aceia care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l îndeplinesc” (Luca 8, 21). Evanghelia nu este un manual de supravieţuire istorică, ci unul de viaţă veşnică, de vieţuire după chipul lui Dumnezeu. Nu este o călăuză prin istorie, ci spre Împărăţia Cerurilor. Şi nici Biserica nu e o asociere etnică sau culturală care se foloseşte de religie, de Hristos, pentru a se străbate furtunile istoriei. Hristos nu a venit ca să ne ofere cea mai bună variantă de viaţă lumească, ci să ne răstignească şi să ne învieze cu sine.

Imaginaţi-vă un creştin ortodox rus din America ce merge la Liturghie, se spovedeşte şi se împărtăşeşte ca să rămână rus! Pare o nebunie, dar e boala care macină azi Ortodoxia, luându-i aproape toate puterile. Cum e rusul sau grecul din America, aşa e şi românul în ţara sa. Căci America a venit peste noi şi mulţi dintre cei care mai suntem în Biserică, suntem pentru a ne apăra identitatea. Aşa cum mulţi sunt pentru a-şi apăra şi spori prosperitatea sau succesul în carieră. Aşa cum mulţi sunt pentru a cerşi ceva pentru viaţa lor de aici. Nu e atinsă nici o cirtă din Predanie: dogmatic şi liturgic Ortodoxia noastră e intactă. E o săgeată măiastră în arcul fiinţei noastre, doar că astăzi e îndreptată în jos, nu în sus; e folosită nu pentru a ridica inima în cer, ci pentru a o înfige mai adânc în pământ. Nu suntem ortodocşi pentru a ne mântui de sine, de păcat şi de lumea lor, ci de ceea ce ne împiedică să fim noi înşine, să facem păcatele noastre preferate şi să trăim bine în lumea lor. Ortodoxia noastră este intactă, dar din păcate o folosim ca să ne mântuiască de dumnezeu şi de împărăţia lui.

Noi, ortodocşii, suntem cei mai vinovaţi dintre pământeni. Din cauza noastră Biserica e ascunsă şi greu de găsit. Ca şi comunitate suntem obrocul sub care e ascunsă Lumina. Ne străluceşte învăţătura, ne strălucesc icoanele, ne strălucesc slujbele, numai feţele şi purtările nu. Dogmele, icoanele, teologia puţini le înţeleg, dar dragostea o pricepe toată lumea, fără nici o pregătire teologică. Prin dragostea hristică dintre fraţi trebuia propovăduită Biserica, nu doar prin frazeologia inevitabil elitistă a dogmelor pe care puţini sunt cei ce o pricep, cum e şi cazul părintelui Bernstein, sau a majorităţii convertiţilor la Ortodoxie din aceste vremuri. Şi Peter Gillquist, şi Matthew Gallatin şi Eugene Rose şi Francis Schaffer etc. au fost intelectuali profunzi şi râvnitori. Toţi au venit la Ortodoxie pe filon filozofic, istoric şi dogmatic. Toţi au trăit o criză a sensului vieţii. Majoritatea au fost adevărate eminenţe cenuşii. Dar restul, poporul care datorită civilizaţiei de consum nu mai este nici simplu şi nu mai are nici inteligenţa nativă a inimii? Toţi au fost sufleteşte abuzaţi şi distruşi, nu au nici resurse intelectuale şi nici de voinţă pentru a călca pe urmele celor enumeraţi. Ei vor veni în Ortodoxie numai pe calea iubirii frăţeşti evanghelice, pe calea afectului, aşa cum vine orice om distrus. Poporul nu trăieşte o criză a sensului vieţii, ci o criză a vieţii. Viaţa lor e lipsită deodată de căldura şi de lumina dragostei. Aceasta e criza lor. Fără dragoste, Biserica nu le spune nimic.

Oare câţi dintre creştinii ortodocşi de azi realizează dimensiunea misionară a dragostei frăţeşti? Oare câţi dintre noi ne simţim răspunderea pe care o avem faţă de cei din afara Ortodoxiei, răspunderea de a le mărturisi prin dragostea frăţească ADEVĂRUL? Oare cîţi dintre noi simţim că am transformat biserica într-o comunitate de slugi netrebnice, veniţi la slujbă pentru a mai câştiga ceva pentru ei de la Stăpân, şi nu de fii ai lui Dumnezeu veniţi să înveţe de la Tatăl lor iertarea şi iubirea?
Iată ce ne spune Hristos: Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă (Ioan 5, 24). Şi iată completarea apostolică: „Noi ştim că am trecut de la moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (1 Ioan 3, 14).
Oare n-ar trebui ca oamenii din afara Ortodoxiei, privindu-ne, să ne întrebe: Cum aţi ajuns la această dragoste? Şi, ca răspuns la această întrebare, să le dăm Predania? Deocamdată, cu puţine excepţii, lucrurile stau invers. Le dăm Predania şi cu dragostea trebuie să se descurce singuri. Şi aproape săptămânal vorbesc la telefon cu câte un tânăr întors la Credinţă, epuizat sufleteşte de seceta de dragoste frăţească din bisericile noastre.

Hristos a spus că jugul Lui este uşor. Dar lipsa dragostei frăţeşti îl face nespus de greu.  Pentru că tocmai ea trebuia să-L facă aşa cum a spus Domnul…

preluat de aici :  http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/cei-mai-vinovati-dintre-pamanteni

P.S.  Cei care astazi doriti sa faceti parte dintr-o comunitate crestina, am deschis un forum, un „facebook” crestin :

http://impreuna-lucrare.mixxt.com

Păziți-vă de diavolul pe nume „Elitism” !

P.S.  Cei care astazi doriti sa faceti parte dintr-o comunitate crestina, am deschis un forum, un „facebook” crestin :

http://impreuna-lucrare.mixxt.com

savatie baştovoi

Iisus-in-fata-lui-Irod

În ziua în care patriarhul Kiril a fost ales ca prim ierarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, eu mă aflam în România, cred că tocmai lansasem o carte. În acea zi am vizitat o mănăstire istorică și acolo, din pură întîmplare, m-am întîlnit cu un părinte, care m-a invitat cu el la masă. Ce am vorbit noi vreme de trei ore, doar în parte poate fi spus în auzul prostimii, căci anume despre prostime a fost vorba, frații mei.

Părintele acela e un om de mare influență în cercurile politice și diplomatice și face asta demult. Este, fără îndoială, cel mai inteligent și mai cult preot din cîți mi-a fost dat să discut cu ei. Inteligența lui e de așa natură încît îți încordează mintea și însăși această încordare sparge ca un ciocan gîndurile în mii de fărîme și apoi, rostogolindu-se, le adună la loc, pentru a nu da voie niciunui…

Vezi articol original 558 de cuvinte mai mult

Cele 10 „boli” ale bisericilor contemporane

P.S.  Cei care astazi doriti sa faceti parte dintr-o comunitate crestina, am deschis un forum, un „facebook” crestin :

http://impreuna-lucrare.mixxt.com

“spredestinaţie” ~ blogul lui "DUŢU"~ Calea, Adevărul si Viaţa,spre destinaţia fericita "CERUL"

Cele 10 „boli” ale bisericilor contemporane

biserica_bolnava (Foto: wholeheartedministries.com)

Pornind de la o carte, publicată în anii 90 şi intitulată „Biserica sănătoasă” (autor Peter Wagner), Chuck Lawless, doctor în teologie şi decan al şcolii misionare a celebrului Billy Graham a întocmit o listă a celor mai des întâlnite „boli” de care suferă bisericile contemporane.

Vezi articol original 522 de cuvinte mai mult

sondaj – crestin adevarat sau fals?

Nicoleta-Valeria Grossu fosta Bruteanu

SOŢIA MEA, COLETA

 14 Ianuarie 1996 – 14 Ianuarie 2003… S-au scurs, prin urmare, şapte ani de când s-a stins din viaţă iubita sufletului meu şi unica tovarăşă de drum şi de suferinţă, de luptă misionară şi de minunate împliniri duhovniceşti…

Întâlnirea cu Nicoleta-Valeria Bruteanu (eu îi spuneam Coleta) a avut loc, mai întâi, în primăvara anului 1949, când locuia la prie­tena ei Sabina Wurmbrand, în strada Colonel Orero, din Bucureşti, fiindcă proaspăta Securitate i-a dat familia afară din locuinţa de pe strada Visarion, cât şi din a doua locuinţă din strada Sapientei. Ea mă urmărea în activitatea mea din sânul organizaţiei ortodoxe Oas­tea Domnului şi-mi admira predicile de Duminică după-amiază, de la reuniunile ostăşeşti de la biserica Sfânta Ecaterina, din apro­pierea Institutului Teologic Universitar. Apoi a fost arestată, în dimineaţa zilei de 24 August 1949.

După eliberarea sa, în urma celor patru ani de închisoare, fără a fi condamnată, ne-am întâlnit adeseori, discutând problemele spirituale ale trăirii creştine într-o ţară cu regim comunist şi cău­tând rezolvarea lor după soluţiile Sfintei Scripturi. La 31 Martie 1957 ne-am logodit la mănăstirea din Sinaia, iar la 26 Aprilie va deveni soţia mea, ca o încununare a unei iubiri „mai tare ca moar­tea”.

Frumuseţea comportamentului său creştin în anii de detenţie (fiindcă a fost, pe linie maternă, nepoata marelui om politic Iuliu Maniu şi colaboratoarea lui, împreună cu Corneliu Coposu, încă din ilegalitatea anilor de război), adâncimea trăirii, puritatea gândirii şi revărsarea de generozitate m-au îmbogăţit sufleteşte. Acum nu mai luptam singur „lupta cea bună a credinţei », ci eram două suflete, două minţi, două voinţe aprinse de acelaşi dor: de a respec­ta „drepturile lui Dumnezeu” într-o ţară subjugată de ateismul impus de Uniunea Sovietică. Stăpâniţi amândoi de grija irezistibilă a slujirii aproapelui „cu fapta şi cu adevărul”, sugerată de evan­ghelistul Ioan într-una din epistolele sale, având antenele sufletu­lui resfirate spre toate punctele cardinale ale nevoilor spirituale din România comunistă, noi am încercat – Coleta şi cu mine – să ne apropiem, pe toate căile, de semenii noştri în dificultăţi materiale, căzuţi între tâlharii luptei de clasă. Această agitaţie interioară voită, noi eram conştienţi că se va încheia cu biruinţa Duhului Sfânt asupra firii pământeşti, cu acel dumnezeiesc să nu ne plăcem nouă înşine, ca treaptă finală în evoluţia unui proces spi­ritual inferior şi ca moment iniţial al unui ciclu superior de viaţă, inexistent în doctrinele pedagogice învăţate de mine la facultatea de Filosofie. Expulzarea egoismului coincidea, pentru noi, cu ivirea şi statornicirea uneia din cele mai alese dispoziţii psihice: altruismul, prin împreunarea eului cu non-eul, cu alţii. Iar maximalizarea altruismului luă forma preocupării permanente de soar­ta altora, de problemele veşnice ale Neamului, reuşind să ajungem să avem „aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii”, bucurându-ne cu cei ce se bucură şi plângând cu cei ce plâng.

Aceste stări excepţionale le-a trăit Coleta, în închisoare, prin rugăciune. „Nu găsesc cuvinte – îmi mărturisea la începutul vieţii noastre conjugale – care să poată exprima uşurarea pe care mi-a adus-o murmurul rugăciunii mele. Mă simţii deodată atât de liberă! Da, păcii şi bucuriei care mă copleşiseră, se adăuga şi sen­zaţia libertăţii interioare, cea pe care o resimţi când te-ai împăcat cu Dumnezeu. Cel care se oferă lui Iisus, prin convertire, păşeşte peste diferitele etape ale încercării, pe măsura trăirii sale în con­formitate cu adevărata învăţătură. Treceam prin momente de extaz şi murmuram: «Doamne cum aş putea să împărtăşesc aceasta cu alte deţinute?» îmi dădeam seama, din ce în ce mai mult, că închisoarea era o favoare pe care Dumnezeu mi-o acorda ca să mă pot reabilita, pentru ca suferinţele care vor urma să mă gă­sească în pace cu mine însămi şi cu El. Arestarea mea nu era, de fapt, decât o întâlnire, la care Iisus mă invita pentru a mă ridica în culmea fericirii…”

Aceasta a fost soţia mea, Coleta, şi în bezna închisorii şi mai târziu, în căsnicie, după arestarea mea din noaptea de 7 Martie 1959 şi condamnarea la 12 ani de detenţie. Eliberat în cele din urmă, datorită unui decret de graţiere, am fost nevoit să lucrez în posturi cu totul inferioare faţă de diplomele mele universitare, luptându-mă cu o sănătate şubredă, consecinţă a unei robii negre în Delta Dunării, la stuf. în ciuda graţierii, libertatea religioasă nu era respectată, aşa cum pretindea minciuna constituţională, deoarece trăiam o interdicţie totală în ce priveşte reuniunile religioase şi orice activitate în această direcţie. Atmosfera devenea tot mai grea – va scrie Coleta în cele câteva pagini găsite într-un sertar uitat de birou. Căci pentru Sergiu, singurul ideal era lucrarea pen­tru Dumnezeu. Ori totul devenise aproape imposibil de realizat. Bineînţeles că rugăciunea a fost refugiul nostru şi am cerut Dom­nului să ni se deschidă o cale, pentru a avea libertatea de acţiune, încrederea că Iisus ne va trasa un drum nu ne-a părăsit niciodată. După câţiva ani de aşteptare, în care începuserăm să întrevedem care este voia lui Dumnezeu, veni ziua hotărâtoare a plecării noastre în Franţa.”

Din clipa în care am poposit pe malurile Senei, ne-am hotărât să ne consacram viaţa noastră, de oameni în sfârşit liberi, cauzei creş­tinilor persecutaţi în ţările din spatele cortinei de fier şi de bam­bus, inclusiv România. Eram pur şi simplu obsedaţi de cuvintele sfântului apostol Pavel: “Aduceţi-vă aminte de cei ce sunt în lan­ţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi de ei” (EVREI, 13.3). Dar cum să procedăm într-o ţară străină, în care Biserica şi intelectualitatea alunecau vertiginos spre stânga marxistă? Cu toate acestea, trebuia făcut ceva; şi repede, cât „mai este ziuă”. Trebuiau zguduite conştiinţele adormite, sufletele pervertite, minţile dezorientate. Trebuia să se strige adevărul Evangheliei „de pe acoperişuri”, pre­cum ne îndeamnă Mântuitorul.

Activitatea mea şi a Coletei în favoarea drepturilor omului la libertate religioasă şi de conştiinţă în ţările comuniste a început în primăvara anului 1971 şi prezintă cinci aspecte esenţiale: publi­cistică, editorială, radiofonică, de ajutorare şi conferenţială. Astfel, între anii 1971 – 1992, am lansat la Paris revista lunară Catacombes, având alături de mine pe soţia mea, care scria cu regulari­tate „Notele de lectură”, ţinea fişierul abonaţilor, răspundea la scrisorile primite şi se zbătea să răspândească publicaţia nu numai în Franţa, ci în tot Occidentul creştin (Statele Unite, Canada şi chiar în Africa). Cu ajutorul ei neprecupeţit, după Revoluţia din 1989, se trimiteau în România cam 3.500 – 5.000 exemplare Catacombes spre a fi răspândite gratuit. în 1976 am editat, timp de un an, foaia religioasă Iisus Biruitorul, în vederea atragerii Românilor din Exil la idealurile Oastei Domnului. Paralel cu publicarea revis­telor sus-amintite, am pus bazele editurii „Catacombes”, prima editură din Franţa consacrată în întregime creştinilor persecutaţi dincolo de ruşinoasa cortină de fier.

Ţinând cont de impactul emisiunilor radiofonice, am fondat la sugestia Coletei asociaţia „La Chaîne” (Lanţul), organizând două feluri de emisiuni (cu sprijinul financiar al misiunii germane H.M.K.), prin radio Trans Europa-Lisabona: una în limba fran­ceză, iar alta în limba română – “Duh şi adevăr”. La început de două ori pe săptămână, apoi numai o singură dată, se auzea vocea Coletei, anunţând pe ascultătorii din România: “Aici radio Trans-Europa Lisabona. Iubiţi ascultători, transmitem, cu ajutorul lui Dumnezeu, emisiunea «Duh şi Adevăr» pe care o puteţi auzi în fiecare Sâmbătă, seara, între orele 21:30 şi 21:45 ora României, pe lungimea de unde scurte de 31 metri. Vă vorbeşte fratele Sergiu.” Şi tot cu vocea ei se încheia emisiunea: «  Aţi auzit iubiţi ascultători, emisiunea religioasă «Duh şi Adevăr», trans­misă de radio Trans Europa-Lisabona. Vă rugăm să urmăriţi şi să faceţi cunoscute emisiunile noastre. Suntem bucuroşi să primim scrisori de la D-voastră, pe adresa «Duh şi Adevăr», oficiul poştal 118, post restant, 75008 Paris-Franţa. Vă dorim din toată inima, tuturor, noapte bună. Slăvit fie Domnul!”

La 9 Mai 1978, canalul de televiziune FR3 ne-a invitat, în ca­drul rubricii „Tribuna Liberă”, să vorbim despre problema perse­cuţiilor religioase în ţările comuniste. Din ceea ce a spus Coleta, redau aceste cuvinte: „Mulţi dintre Dv. nu ştiu nimic sau aproape nimic despre Biserica Tăcerii. Unii o confundă cu organizaţia catolică «Les silencieux de l’Eglise» (Tăcerea Bisericii). Alţii gân­desc, probabil, la un fel de organizaţie subversivă, la o nouă con­fesiune sau congregaţie, ba chiar la un simplu joc de cuvinte «fabricate» – cum susţine presa sovietică – «în Occident, printr-o diversiune antisovietică.» Şi totuşi, Biserica Tăcerii există! Ea nu-i de loc fructul imaginaţiei unui pumn de «denigratori» refugiaţi în Vest. Biserica Tăcerii este o realitate, însă o realitate prea necunoscută, neglijată şi, destul de des, prea contestată în lumea liberă.”

Mii de persoane au participat la nenumăratele conferinţe organi­zate de Coleta, în care le-am arătat creştinilor din Franţa care este situaţia drepturilor religioase ale fraţilor lor din Europa de Răsărit şi din România lui Gheorghiu-Dej şi a lui Nicolae Ceauşescu, de­nunţând în conferinţele mele comunismul ca duşman al cauzei lui Hristos în lume.

În 1976, editura Pion din Paris va publica mărturia de credinţă a Nicolei Valery (respectiv a Coletei), intitulată „Benie sois-tu, prison” {Binecuvântată fii, închisoare), care a avut un mare succes în Franţa, tradusă şi în limbile engleză, germană, italiană, norve­giană, în România post-revoluţionară n-a fost tradusă şi editată decât în luna Noiembrie 1997 (Editura Univers). în prefaţa Anei Blandiana, intitulată “Închisoarea, ca experienţă mistică”, citim: „Pentru Nicole Valery-Grossu, închisoarea este spaţiul unde îl descoperă şi îl întâlneşte pe Dumnezeu – se întâlneşte cu Dum­nezeu, ar fi poate mai exact spus -, într-un fel de-a dreptul mira­culos, dacă la o asemenea intensitate a trăirii deosebirea dintre natural şi miracol ar mai avea vreo semnificaţie. Astfel, primul sfert al cărţii descrierea primelor trei luni de anchetă şi izolare – este jurnalul unei experienţe spirituale comparabile cu cele ale marilor mistici, al unei străluminări petrecute la limita suporta­bilului şi a normalului, atât de orbitoare încât şterge contururile circumstanţiale… în orice caz – subliniază Ana Blandiana – car­tea scrisă de Nicole Valery-Grossu, în limba franceză, spune mult. Căci doctrina cristianică a iubirii, iertării şi întoarcerii celuilalt obraz nu presupune eludarea crimelor, ci puterea de a le cunoaşte şi de a-ţi fi milă de cel ce le săvârşeşte”.

***

In viaţa noastră conjugală, Sfânta Scriptură avea o importanţă deosebită: orice întâmplare familială, orice eveniment pe plan na­ţional, îl judecam, îl verificam în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Iată, de pildă, câteva din referinţele biblice, de care am ţinut cont în rezistenţa noastră spirituală faţă de ateismul comunist şi puterea diabolică a regimurilor totalitare: „Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clăti­na munţii în inima mărilor” (PSALMUL 45. 1-2). Sau: „Dreptatea Mea este aproape şi braţul Meu va face dreptate popoarelor… Curând cel ferecat în cătuşe va fi dezlegat şi nu va muri în tem­niţă” (ISAIA, 51. 5,14). Iar în Decembrie 1989, în plină Revoluţie, Coletei îi plăcea să citească, cu ochii înlăcrimaţi, gândindu-se la execuţia cuplului Ceauşescu: „Cum s-a sfârşit cu asupritorul şi cum a încetat chinul nostru! Domnul a zdrobit toiagul celor fără de lege, sceptrul răilor apăsători! Tot pământul este în pace şi se odihneşte; toţi izbucnesc în cântece de veselie! Toţi iau cuvântul şi îţi zic: «în iad s-a pogorât mărirea ta… Sub tine se vor aşterne viermii şi viermii vor fi acoperământul tău…»” (ISAIA, 14.4-10).

Din nefericire, un eveniment grav a intervenit în viaţa noastră conjugală, spre sfârşitul anului 1995: îmbolnăvirea Coletei. A început să se simtă rău cam pe la 24 Octombrie, când întorcându-se de la cimitirul unde se afla înmormântat fratele ei Sandu, îmbrăţişând-o, mi-am dat seama că are gâtul niţel umflat – gan­glionul din partea dreaptă – apoi a început să se umfle şi cel din partea stângă. Răul Coletei luând proporţii nebănuite, umflătura mărindu-se tot mai mult, după ce am făcut apel la trei doctori, vechi cunoştinţe, cel de pe urmă ne-a îndemnat să mergem la spita­lul Foch din Suresnes, nu prea departe de noi. Acolo s-a constatat că este bolnavă de limphome, adică de cancer la ganglioni, că este o formă malignă foarte primejdioasă, dar că prin tratament (chi­mioterapie) se va face bine. A suferit mult, biata Coleta, chinuri teribile din cauza puncţiilor, a scanerului; biopsiile i-au atins nervul sciatic, provocându-i mari dureri. Pe data de 18 Noiembrie a început tratamentul lunar, prima chimioterapie. Ne-am întors acasă pe data de 19 Noiembrie, când în fiecare zi o infirmieră venea să-i facă injecţia anticoagulantă. Coleta sta toată ziua bol­navă în pat, nu avea poftă de mâncare şi slăbea, constipată şi cu scăderea leucocitelor şi a hematitelor. După vreo două săptămâni, ganglionii au început din nou să se umfle, aşa că pe 13 Decembrie am internat-o iarăşi la spitalul Foch, unde doctoriţa secţiei de oncologie i-a spus că trebuie să schimbe tratamentul, deoarece s-a constatat, la analizele ce i se făceau mereu, că a contractat, cu 20-30 ani în urmă, un virus (HTLV1). De aceea s-a trecut la un tratament antiviral, ca extrem de activ în ce priveşte boala ei. , Acest tratament – mi-a scris doctoriţa – n-a fost eficace” şi Coleta a decedat datorită „absenţei de regresiune a limfonului”, care a evoluat şi i-a grăbit sfârşitul, deşi cu numai cinci zile înainte toţi doctorii o asigurau că se va face bine, că va fi trimisă la o casă de odihnă şi de refacere, împreună cu mine. Fiindcă eu n-am părăsit-o nici o clipa, dormind alături de patul ei, într-un şezlong. De aceea îmi tot spunea: „Cum să-ţi mulţumesc, Sergiu, că ai fost aşa de bun cu mine?”. Ea, bolnavă de cancer şi cu dureri teribile, când se scula noaptea, din cauza durerilor, mă întreba plină de dragoste: „Ţi-e rău? Te doare ceva?”. De Crăciun şi de Anul Nou am fost acasă, însă era foarte slăbită, nu putea mânca, slăbise 10 kg şi-i că­zuse tot părul din cap. Nu vroia să vadă pe nimeni, de jenă. Toată ziua de 14 Ianuarie 1996 a fost în comă. Văzând-o cerând doc­toriţei Baumelou, care o îngrijea, că vrea să moară în România şi să fie îngropată lângă părinţii şi strămoşii săi, la cimitirul Sfânta Vineri din Bucureşti, îi şopteam la ureche şi o mângâiam şi o săru­tam: „Te duc la Bucureşti, iubita mea Coleta, te duc acasă, în ţară… Nu te las aici…” Plângeam şi o sărutam, şoptindu-i într-una: „Te iubesc, Coleta, şi te-am iubit de când te-am cunoscut, fără nici o umbră de păcat…”. La ora 19 şi 45 de minute, respiraţia i s-a oprit: a trecut, ca o boare, liniştită, pragul veşniciei, ea, care mereu îmi spunea, înainte de a se îmbolnăvi: „Mor de curiozitate să ştiu cum este dincolo…”. Una din cele două infirmiere, care se aflau la căpătâiul ei, i-a apăsat pe pleoapele ochilor, care erau închise tot timpul cât a durat coma, şi o lacrimă i s-a prelins din ochiul stâng. O fi auzit oare, ce-i spuneam, cuvintele mele de dragoste şi promi­siunea de a-i duce trupul la Bucureşti? Numai Dumnezeu ştie…

Ce credeţi că am găsit în biblia ei, notat la sfârşit, pe o pagină albă? Cu data de 30.10.95 şi 2.11.95, în paranteză, „ganglionul” şi „Barzilai”, cu trimitere la 2 SAMUEL, 19. 34-40, unde scrie aşa: „Dar Barzilai a răspuns împăratului: Câţi ani voi mai trăi, ca să mă sui cu împăratul la Ierusalim?”. Pentru Coleta, Ierusalimul era Bucureştiul şi de aceea îmi tot vorbea, înainte de îmbolnăvire, că trebuie să mergem la Bucureşti, că prea ne-am îndepărtat de ţară, etc.

Continui din Barzilai: „Si pentru ce să mai fie robul tău o povară pentru domnul meu, împăratul?” (Mie îmi spunea mereu că dacă s-ar îmbolnăvi grav, s-o duc la spital, ca să nu fie „o povară” în activitatea mea!) Şi versetul 37: „Să se întoarcă robul tău, şi să mor în cetatea mea, lângă mormântul tatălui meu şi mamei mele!”. Aşa se explică dorinţa sa din spital, pomenită mai sus: „Vreau să mor acasă, la Bucureşti…” Ea era tot timpul obsedată de clipa plecării la Domnul”. Tot în biblia sa am mai găsit notat „EZECHIA”, 2 ÎMPĂRAŢI, 20. 2-6: respectiv boala şi rugăciunea către Dum­nezeu, când i s-a răspuns: „Ţi-am auzit rugăciunea şi ţi-am văzut lacrimile. Iată că te voi face sănătos… Voi mai adăuga 15 ani la zilele tale…” La 1 Iunie 1987, după ce a citit psalmul 143, scrie: „Duminică tristă şi cu inima uscată de dor şi nevoie de Iisus…

De altfel, într-o scrisoare din 25 Martie 1985, pe care a adresat-o Dinei Lingu, una din cele trei fiice ale părintelui Toma Chiricuţă şi pe care Dina mi-a arătat-o după înmormântarea Coletei (ea neputând veni, fiind bolnavă), am citit aceste rânduri zguduitoare: „Scumpa mea, vin Paştile şi deşi cerul este încărcat de nori, sunt sigură că şi tu, ca toţi cei ce au nădejde în înviere, reuşeşti să te agăţi de o rază de lumină şi de bucurie, în aşteptarea Marei Săr­bători. Mă întreb de multe ori ce ne-am fi făcut fiecare – în univer­sul lui -fără credinţă într-o lume mai justă, adică în adevărata viaţă, spre care ne îndreptăm şi în care vor dispare lacrimile, sus­pinele, dorurile şi nedreptăţile. Draga mea, în ce mă priveşte, încerc, cu smerenie, să mă pregătesc pentru ziua în care voi trece pragul spre adevărata viaţă… Sunt foarte singură. împart cu (a scris întâi Sergiu, apoi a şters şi a scris «soţul» ca să deruteze o eventuală cenzurare a scrisorii) durerile tuturor şi foarte rar, câte o bucurie, căci rareori mi se dau veşti bune… Prietene nu am. Tot ce am, este în ţara în care m-am născut şi în cimitirul unde zace Sandu. Sunt mereu cu gândul între voi, cei dragi din ţară, şi cei plecaţi în ţara veşniciei şi a luminii. Într-o zi vom fi cu toţii acolo. Ne vom iubi fără de sfârşit şi despărţiri…” .

***

Să revin la ce s-a mai întâmplat după trecerea Coletei la Dom­nul, pe care L-a iubit şi L-a slujit cu un devotament ireproşabil. Am aranjat cu pompele funebre din Suresnes (prin intermediul nepotului meu Alexandru, care a făcut totul, eu nefiind capabil de aşa ceva) şi a doua zi, la 15 Ianuarie, sicriul a fost depus la Bise­rica ortodoxă din Paris, unde au venit câteva din persoanele care au cunoscut-o şi i-au apreciat atât nobleţea sufletească cât şi uriaşa ei generozitate. Apoi la 18 Ianuarie, cu Air France, am plecat amândoi la Bucureşti, după o absenţă de 27 de ani. Până şi vameşii neocomunişti au rămas impresionaţi de faptul că a dorit să fie îngropată în pământul ţării în care s-a născut şi de care i-a fost dor. Sicriul a fost depus la capela cimitirului Sfânta Vineri, iar a doua zi, la ora 13, avea loc înmormântarea. La aeroportul Otopeni ne aşteptau, în afară de nepotul din Bucureşti, nenumăraţi prieteni şi fraţi de credinţă din Oastea Domnului. în dimineaţa zilei de înmor­mântare, de pe la orele 10-11, capela s-a umplut de fraţi ostaşi, veniţi din toate colţurile ţării, între care se aflau fraţii Moise Velescu, Ghiţă Precupescu, Mircea Andronic, Ioan Vâtcă, Măria Rusu, Vaier Irinca, precum şi foştii tineri din Ghencea, îmbătrâniţi acum, cu care mă întâlneam odinioară, fie în casa fraţilor Constantinescu şi Spânu, fie pe câmpia din apropierea cartierului Ghencea. S-au cântat cântece potrivite momentului, s-a vorbit frumos despre „sora Coleta” şi sufletul ei bun… Eu am aranjat cu un prieten ba­sarabean, care locuia aproape de cimitir, ca slujba înmormântării să fie făcută cu trei preoţi din cartier şi cu patru corişti. Când colo, la ora 13 fix (ora anunţată în ferparul publicat în ziar) ne-am po­menit cu un întreg cortegiu de preoţi în frunte cu episcopul vicar Snagoveanu, care au fost trimişi fie de patriarh, fie de Sfântul Sinod, să oficieze slujba cuvenită care a durat până la ora 15:30. A fost o înmormântare foarte cutremurătoare, asistând şi părintele Galeriu, deşi nu a fost anunţat, ştiindu-1 apărător al ierarhiei pe care eu am denunţat-o că a slugărit puterea comunistă. Am aflat misterul acestei participări neaşteptate: I.P.S. Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, cu care sunt în corespondenţă din 1990 şi care recunoaşte slugărnicia ierarhilor ortodocşi, aflând de la fraţii din Sibiu de dispariţia Coletei, a telefonat la Bucureşti, îndem-nându-i, probabil, la gestul acesta frumos, ca să se oficieze de către un prelat slujba de înmormântare. Şi nu numai atât. Episcopul a vorbit despre Coleta, fără s-o fi cunoscut, iar părintele Galeriu, prin cuvântul său înaripat, a fost la înălţime, subliniind, în grăirea sa, că noi, creştinii, nu îngropăm cadavre, ci biserici, temple de lu­mină, ştiut fiind că trupurile noastre, ale credincioşilor, sunt tem­ple ale Duhului Sfânt. După el au mai vorbit scriitorul şi fostul ziarist Ernest Verzea, care a cunoscut-o pe Coleta, după eliberarea mea din puşcărie, iar ultimul cuvânt a fost al scriitorului Pan M. Vizirescu, citit de un prieten doctor, el fiind slăbit şi prea înaintat în vârstă.

Cât am stat în Bucureşti, unde mă duc în general de patru-cinci ori pe an să sărut crucea de pe mormântul Coletei, am hotărât să realizez din ceea ce visa ea să facă, odată întorşi în România.

Recăpătându-mi cetăţenia română, pierdută din cauza refugiu­lui, mi-am dat toată silinţa să fiu prezent în viaţa patriei mele, nevindecată încă pe deplin de pacostea comunismului, prin crearea Fundaţiei foştilor deţinuţi politici ,Nicoleta-Valeria Grossu”, cu scopul de a ajuta material pe victimele nevoiaşe ale călăilor comu­nişti; prin lansarea unei edituri de spiritualitate creştină „Duh şi Adevăr”, aşa cum se numea emisiunea radiofonică în limba ro­mână de la Lisabona, atât de îndrăgită de soţia mea; prin înfiin­ţarea „Centrului de cultură creştină Nicoleta-Valeria Grossu”. Tot ce-am pus la cale în România, a fost gândit şi dorit în primul rând de Coleta. Căci dispariţia „mesagerului supraconfesional al Bise­ricii Tăcerii”, cum era subtitlul revistei Catacombes, reprezenta pentru Coleta o permanentă frământare sufletească. „Şi ce mai facem de azi înainte, ca să deschidem ochii naivilor care îşi închipuie că de la căderea zidului Berlinului, comunismul nu mai este primejdios, că s-a terminat cu marxism-leninismul?”, mă  întreba mereu, pentru ca într-o seară să-mi declare plină de hotărâre: „Să înfiinţăm în Franţa o asociaţie care să se numească: «Le devoir du souvenir» (Datoria amintirii), continuându-ne astfel lup­ta contra amneziei de care a suferit şi mai suferă, din nenorocire, aşa-zisă lume liberă. Era cu totul normal ca, întru cinstirea memo­riei aceleia care a fost inspiratoarea acestei asociaţii, al cărei pre­şedinte sunt, să public şi un magazin trimestrial care să se con­formeze articolului 2 din Statut, şi anume să aducă la cunoştinţa Occidentului ceea ce s-a petrecut şi se mai întâmplă în ţările fos­tului univers concentraţionar sovietic şi asiatic, dând în vileag orice încălcare violentă a drepturilor omului şi orice injustiţie care loveşte, din când în când popoare sau indivizi, sub privirea indi­ferentă a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Noi, adică soţia mea şi cu mine, ne-am însuşit întotdeauna vaietele celor oprimaţi de călăii KGB-ului bolşevic sau ai Securităţii dejisto-ceauşiste.

La sfârşitul lunii noiembrie 1997, editura Univers a publicat traducerea în limba română a cărţii ,Benie sois-tu, prison” (Bine­cuvântată fii închisoare). Cu ocazia lansării acestei zguduitoare mărturii a soţiei mele, pe care Ana Blandiana o socotea a fi „jur­nalul unei experienţe spirituale comparabile cu cele ale marilor mistici”, scriitorul Pan M. Vizirescu, adresându-mi-se, a spus: „Ar trebui să se facă un film, Domnule Sergiu Grossu, un film care ar atrage multă lume, în special tineretul, şi care ar fixa un moment de mare semnificaţie istorică, arătând modelul de viaţă al aceleia care a fost Nicoleta-Valeria Grossu…” Propunere interesantă, duioasă, pe care am legănat-o mereu în tainiţele mele sufleteşti din toamna anului 1998, când a avut loc la Bucureşti Romfest-ul românilor de pretutindeni şi când Dumnezeu a pregătit întâlnirea cu binecunoscutul cineast Nicolae Mărgineanu, directorul socie­tăţii Ager Film, şi cu soţia sa, actriţa Maria Ploae, amândoi extrem de dornici să realizeze ecranizarea cărţii „Binecuvântată fii, închisoare”. După trei ani de tentative nereuşite, minunea s-a pro­dus la 31 mai 2001, pentru ca la 2 iunie să pot citi următoarele rânduri pe care mi le-a expediat în Franţa Dl. Mărgineanu: „Vom începe pregătirea de săptămâna viitoare, la sfârşitul lunii vom ter­mina prospecţiile, iar primele filmări le vom face la Canal şi la Roşia în luna septembrie. Filmările se vor termina în decembrie, iar copia finală a filmului va fi gata în aprilie… Am toată încrede­rea că Dumnezeu ne va ajuta.”

„Binecuvântată fii, închisoare” nu e nicidecum un film politic, ţine să precizeze Ion Zubaşcu în cotidianul România Liberă, din 11 noiembrie 2002. Tema rezistenţei anticomuniste rămâne în sub­sidiar, în relaţie cu cea a rezistenţei prin credinţă în catacombele tuturor epocilor istorice sumbre, până la întunecatul ev comunist contemporan. Dragostea pentru aproapele torţionar, sacrificiul pentru celelalte condamnate, frângerea pâinii pentru surorile de suferinţă, salvarea Bibliei cu preţul torturii şi al carcerei, nenu­mărate alte scene din închisorile prin care a trecut eroina, până la spaţiile apocaliptice ale Canalului Dunăre-Marea Neagră, cul­minând cu imnul pascal „Hristos a înviat din morţi”, cântat de un întreg penitenciar de femei, condamnate politic fără nici o vină, trimit la generalitatea ideii de Jertfă şi Înviere din toate catacom­bele lumii, în care au fost persecutaţi creştinii din primele secole de după Hristos, până la martirii, cu nimic mai prejos, din temniţele comuniste…” Iar Maria Ploaie, care joacă rolul Coletei în film, mărturiseşte: „Numai cunoscând şi trăind Cuvântul lui Dumnezeu, inimile noastre se pot transforma învăţând mila, iubirea. A cu­noaşte pe Hristos, a-L găsi, înseamnă a şti că El este Mântuitorul nostru, că numai prin El putem trăi. Experienţa acestei cunoaşteri, la care cu toţii ar trebui să tânjim, o trăieşte din plin autoarea cărţii „Binecuvântată fii, închisoare”, Nicole Valery-Grossu. Pentru ea închisoarea apare ca un loc unde suferinţa întăreşte spiritul făcând loc bunătăţii, solidarităţii, un loc unde îl descoperă pe Dumnezeu. Această descoperire a lui Dumnezeu este trăită de autoare la o intensitate atât de mare, încât nu se mai simte graniţa între miracol şi real… Aşa cum cartea „Binecuvântată fii, închisoare” este un izvor de apă vie, de credinţă, de iubire, sperăm că şi filmul, inspi­rat de această tulburătoare mărturie, să transmită acelaşi mesaj puternic, binefăcător. Slavă Ţie, Doamne, că faci să mai existe oameni care ne ajută să ne îndreptăm spre lumina Ta…”.

***

Cam aşa se prezintă viaţa mea de la „plecarea Coletei. Tre­buie să înving durerea – enorma durere ce mă stăpâneşte încă -printr-o activitate spirituală intensă, dorită de ea. După cum am cunoscut-o, pot repeta şi eu ceea ce a scris academicianul francez Jacques de Bourbon Busset, în cărticica publicată la Gallimard în 1987, ,Letre a Laurence(Laurence fiind soţia lui, decedată după 40 de ani de splendidă viaţă conjugală): „Tu nu eşti trecutul meu, tu eşti viitorul meu. Orice mi s-ar întâmpla, oriunde m-aş găsi, voi fi călăuzit de privirea ta inocentă şi cutezătoare… Absenţa prezenţii tale mă deznădăjduieşte; prezenţa absenţei tale îmi descoperă eternitatea… Tu mă ajuţi să trăiesc zi de zi… Pe căile invizibilului, noi continuăm să mergem mână în mână şi simt în preajmă-mi freamătul iubirii tale, ziditoare de lumină.”

Gândindu-mă la soţia mea Coleta, dintr-o pornire de dragoste „mai tare ca moartea”, repet şi eu aceste splendide licăriri de gând, ce i se potrivesc în totul celei care s-a stins acum şapte ani: „Tu n-ai fost un suflet frumos, tu ai fost un suflet mare. Şi cum zice Pascal, «într-un suflet mare, totul este măreţ» „. De aceea mă încumet şi eu să spun, imitând pe autorul cărţii Scrisoare către Laurence”: Iţi mulţumesc Coleta, de a fi fost, de-a lungul anilor, şansa unică a vieţii mele, sursă de curaj exemplar şi forţă inocentă, tu, raţiunea mea de a exista şi protectoarea amurgului trăirii mele solitare…

 

Sergiu GROSSU

preluat de la urmatorul link

Notă

sub servitutea statului laic demonizat

Oare când va iesi Patriarhia Româna de sub servitutea statului laic demonizat, orientat spre o Europa Unita plina de duhul anticristului si va canoniza martirii neamului românesc si ai Bisericii? Biserica Rusa a facut martiri din toti cei care au fost ucisi în închisori, chiar daca au dus o lupta politica, fiindca toti au luptat împotriva imperiului satanic comunist. Iar la noi sfintii sunt renegati de Biserica din motive politice si din lasitate duhovniceasca. Nu a auzit Sfântul Sinod românesc despre puterea crucii: “Si a facut din pescari Apostoli si din pagâni mucenici!” Nu a auzit ca pocainta si curatirea launtrica sunt cea mai sigura poarta de intrare în rai? Nu au auzit ca bunul trai este dusmanul lui Hristos în inima ierarhilor, care sacrifica sfintii din închisori în cel mai oribil abator: al uciderii spirituale.

Dar dincolo de orbire si dincolo de lasitate, sfintii din închisori vegheaza peste Biserica Româna, peste sinodalii prinsi în plasa sclaviei statului ateu si peste neamul românesc, mai reali decât toate treptele ierarhice care neaga sfintenia celor morti în închisori, chiar si peste diocezele în care, prin dispozitiile ierarhului locului, liturghia devine o anexa la pregatirea clerului pentru intrarea în basilica satanei, Uniunea Europeana.

Sursa: Război întru Cuvânt ( http://www.razbointrucuvant.ro/2012/02/06/intoarcerea-la-hristos-prefata-marturisitoare-a-parintelui-calciu-viata-duhovniceasca-din-inchisorile-comuniste-si-servitutile-patriarhiei/ )

Notă

Cele mai bine evaluate

Follow Esti crestin? on WordPress.com
Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Creștinism ortodox, națiune, sfinți, eroism, istorie...

CE-I CU NOI? – un blog educativ despre comportamentul uman

EDUCATIE, COMPORTAMENT UMAN, SANATATE, CINE CONDUCE LUMEA, POLITICA, SOCIETATE

indulciricudor.wordpress.com/

"Doamne, dă-mi şi mie să mă îndulcesc cu dorul Tău, aprinde dorul acesta în mine. Schimbă-mă, Doamne, uite cum sunt, schimbă-mă cu dragostea Ta“ ( monahia Siluana Vlad )

INFERNUL

Lasati orice speranta, voi, cei ce intrati aici !

Esti crestin?

“Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii”

INFERNUL

LASATI ORICE SERANTA, VOI, CEI CE INTRATI AICI !

Mediocrul adevarat

Cum trăim...

INFERNUL

Lasati orice speranta, voi, cei ce intrati aici !

Daniela-Iulia's Weblog

Bucurati-va pururea. Rugati-va neincetat. Dati multumire pentru toate

Viaţa la ţară

Viaţa la ţară

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

Franchezza

un blog sincer

Ascultarea Credintei

"Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea şi propovăduirea lui Isus Cristos, - potrivit cu descoperirea tainei, care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, ... a fost adusă la cunoştinţa tuturor Neamurilor, ca să asculte de credinţă..."

ciumacenco

o poziţie reală