Nicoleta-Valeria Grossu fosta Bruteanu

SOŢIA MEA, COLETA

 14 Ianuarie 1996 – 14 Ianuarie 2003… S-au scurs, prin urmare, şapte ani de când s-a stins din viaţă iubita sufletului meu şi unica tovarăşă de drum şi de suferinţă, de luptă misionară şi de minunate împliniri duhovniceşti…

Întâlnirea cu Nicoleta-Valeria Bruteanu (eu îi spuneam Coleta) a avut loc, mai întâi, în primăvara anului 1949, când locuia la prie­tena ei Sabina Wurmbrand, în strada Colonel Orero, din Bucureşti, fiindcă proaspăta Securitate i-a dat familia afară din locuinţa de pe strada Visarion, cât şi din a doua locuinţă din strada Sapientei. Ea mă urmărea în activitatea mea din sânul organizaţiei ortodoxe Oas­tea Domnului şi-mi admira predicile de Duminică după-amiază, de la reuniunile ostăşeşti de la biserica Sfânta Ecaterina, din apro­pierea Institutului Teologic Universitar. Apoi a fost arestată, în dimineaţa zilei de 24 August 1949.

După eliberarea sa, în urma celor patru ani de închisoare, fără a fi condamnată, ne-am întâlnit adeseori, discutând problemele spirituale ale trăirii creştine într-o ţară cu regim comunist şi cău­tând rezolvarea lor după soluţiile Sfintei Scripturi. La 31 Martie 1957 ne-am logodit la mănăstirea din Sinaia, iar la 26 Aprilie va deveni soţia mea, ca o încununare a unei iubiri „mai tare ca moar­tea”.

Frumuseţea comportamentului său creştin în anii de detenţie (fiindcă a fost, pe linie maternă, nepoata marelui om politic Iuliu Maniu şi colaboratoarea lui, împreună cu Corneliu Coposu, încă din ilegalitatea anilor de război), adâncimea trăirii, puritatea gândirii şi revărsarea de generozitate m-au îmbogăţit sufleteşte. Acum nu mai luptam singur „lupta cea bună a credinţei », ci eram două suflete, două minţi, două voinţe aprinse de acelaşi dor: de a respec­ta „drepturile lui Dumnezeu” într-o ţară subjugată de ateismul impus de Uniunea Sovietică. Stăpâniţi amândoi de grija irezistibilă a slujirii aproapelui „cu fapta şi cu adevărul”, sugerată de evan­ghelistul Ioan într-una din epistolele sale, având antenele sufletu­lui resfirate spre toate punctele cardinale ale nevoilor spirituale din România comunistă, noi am încercat – Coleta şi cu mine – să ne apropiem, pe toate căile, de semenii noştri în dificultăţi materiale, căzuţi între tâlharii luptei de clasă. Această agitaţie interioară voită, noi eram conştienţi că se va încheia cu biruinţa Duhului Sfânt asupra firii pământeşti, cu acel dumnezeiesc să nu ne plăcem nouă înşine, ca treaptă finală în evoluţia unui proces spi­ritual inferior şi ca moment iniţial al unui ciclu superior de viaţă, inexistent în doctrinele pedagogice învăţate de mine la facultatea de Filosofie. Expulzarea egoismului coincidea, pentru noi, cu ivirea şi statornicirea uneia din cele mai alese dispoziţii psihice: altruismul, prin împreunarea eului cu non-eul, cu alţii. Iar maximalizarea altruismului luă forma preocupării permanente de soar­ta altora, de problemele veşnice ale Neamului, reuşind să ajungem să avem „aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii”, bucurându-ne cu cei ce se bucură şi plângând cu cei ce plâng.

Aceste stări excepţionale le-a trăit Coleta, în închisoare, prin rugăciune. „Nu găsesc cuvinte – îmi mărturisea la începutul vieţii noastre conjugale – care să poată exprima uşurarea pe care mi-a adus-o murmurul rugăciunii mele. Mă simţii deodată atât de liberă! Da, păcii şi bucuriei care mă copleşiseră, se adăuga şi sen­zaţia libertăţii interioare, cea pe care o resimţi când te-ai împăcat cu Dumnezeu. Cel care se oferă lui Iisus, prin convertire, păşeşte peste diferitele etape ale încercării, pe măsura trăirii sale în con­formitate cu adevărata învăţătură. Treceam prin momente de extaz şi murmuram: «Doamne cum aş putea să împărtăşesc aceasta cu alte deţinute?» îmi dădeam seama, din ce în ce mai mult, că închisoarea era o favoare pe care Dumnezeu mi-o acorda ca să mă pot reabilita, pentru ca suferinţele care vor urma să mă gă­sească în pace cu mine însămi şi cu El. Arestarea mea nu era, de fapt, decât o întâlnire, la care Iisus mă invita pentru a mă ridica în culmea fericirii…”

Aceasta a fost soţia mea, Coleta, şi în bezna închisorii şi mai târziu, în căsnicie, după arestarea mea din noaptea de 7 Martie 1959 şi condamnarea la 12 ani de detenţie. Eliberat în cele din urmă, datorită unui decret de graţiere, am fost nevoit să lucrez în posturi cu totul inferioare faţă de diplomele mele universitare, luptându-mă cu o sănătate şubredă, consecinţă a unei robii negre în Delta Dunării, la stuf. în ciuda graţierii, libertatea religioasă nu era respectată, aşa cum pretindea minciuna constituţională, deoarece trăiam o interdicţie totală în ce priveşte reuniunile religioase şi orice activitate în această direcţie. Atmosfera devenea tot mai grea – va scrie Coleta în cele câteva pagini găsite într-un sertar uitat de birou. Căci pentru Sergiu, singurul ideal era lucrarea pen­tru Dumnezeu. Ori totul devenise aproape imposibil de realizat. Bineînţeles că rugăciunea a fost refugiul nostru şi am cerut Dom­nului să ni se deschidă o cale, pentru a avea libertatea de acţiune, încrederea că Iisus ne va trasa un drum nu ne-a părăsit niciodată. După câţiva ani de aşteptare, în care începuserăm să întrevedem care este voia lui Dumnezeu, veni ziua hotărâtoare a plecării noastre în Franţa.”

Din clipa în care am poposit pe malurile Senei, ne-am hotărât să ne consacram viaţa noastră, de oameni în sfârşit liberi, cauzei creş­tinilor persecutaţi în ţările din spatele cortinei de fier şi de bam­bus, inclusiv România. Eram pur şi simplu obsedaţi de cuvintele sfântului apostol Pavel: “Aduceţi-vă aminte de cei ce sunt în lan­ţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi de ei” (EVREI, 13.3). Dar cum să procedăm într-o ţară străină, în care Biserica şi intelectualitatea alunecau vertiginos spre stânga marxistă? Cu toate acestea, trebuia făcut ceva; şi repede, cât „mai este ziuă”. Trebuiau zguduite conştiinţele adormite, sufletele pervertite, minţile dezorientate. Trebuia să se strige adevărul Evangheliei „de pe acoperişuri”, pre­cum ne îndeamnă Mântuitorul.

Activitatea mea şi a Coletei în favoarea drepturilor omului la libertate religioasă şi de conştiinţă în ţările comuniste a început în primăvara anului 1971 şi prezintă cinci aspecte esenţiale: publi­cistică, editorială, radiofonică, de ajutorare şi conferenţială. Astfel, între anii 1971 – 1992, am lansat la Paris revista lunară Catacombes, având alături de mine pe soţia mea, care scria cu regulari­tate „Notele de lectură”, ţinea fişierul abonaţilor, răspundea la scrisorile primite şi se zbătea să răspândească publicaţia nu numai în Franţa, ci în tot Occidentul creştin (Statele Unite, Canada şi chiar în Africa). Cu ajutorul ei neprecupeţit, după Revoluţia din 1989, se trimiteau în România cam 3.500 – 5.000 exemplare Catacombes spre a fi răspândite gratuit. în 1976 am editat, timp de un an, foaia religioasă Iisus Biruitorul, în vederea atragerii Românilor din Exil la idealurile Oastei Domnului. Paralel cu publicarea revis­telor sus-amintite, am pus bazele editurii „Catacombes”, prima editură din Franţa consacrată în întregime creştinilor persecutaţi dincolo de ruşinoasa cortină de fier.

Ţinând cont de impactul emisiunilor radiofonice, am fondat la sugestia Coletei asociaţia „La Chaîne” (Lanţul), organizând două feluri de emisiuni (cu sprijinul financiar al misiunii germane H.M.K.), prin radio Trans Europa-Lisabona: una în limba fran­ceză, iar alta în limba română – “Duh şi adevăr”. La început de două ori pe săptămână, apoi numai o singură dată, se auzea vocea Coletei, anunţând pe ascultătorii din România: “Aici radio Trans-Europa Lisabona. Iubiţi ascultători, transmitem, cu ajutorul lui Dumnezeu, emisiunea «Duh şi Adevăr» pe care o puteţi auzi în fiecare Sâmbătă, seara, între orele 21:30 şi 21:45 ora României, pe lungimea de unde scurte de 31 metri. Vă vorbeşte fratele Sergiu.” Şi tot cu vocea ei se încheia emisiunea: «  Aţi auzit iubiţi ascultători, emisiunea religioasă «Duh şi Adevăr», trans­misă de radio Trans Europa-Lisabona. Vă rugăm să urmăriţi şi să faceţi cunoscute emisiunile noastre. Suntem bucuroşi să primim scrisori de la D-voastră, pe adresa «Duh şi Adevăr», oficiul poştal 118, post restant, 75008 Paris-Franţa. Vă dorim din toată inima, tuturor, noapte bună. Slăvit fie Domnul!”

La 9 Mai 1978, canalul de televiziune FR3 ne-a invitat, în ca­drul rubricii „Tribuna Liberă”, să vorbim despre problema perse­cuţiilor religioase în ţările comuniste. Din ceea ce a spus Coleta, redau aceste cuvinte: „Mulţi dintre Dv. nu ştiu nimic sau aproape nimic despre Biserica Tăcerii. Unii o confundă cu organizaţia catolică «Les silencieux de l’Eglise» (Tăcerea Bisericii). Alţii gân­desc, probabil, la un fel de organizaţie subversivă, la o nouă con­fesiune sau congregaţie, ba chiar la un simplu joc de cuvinte «fabricate» – cum susţine presa sovietică – «în Occident, printr-o diversiune antisovietică.» Şi totuşi, Biserica Tăcerii există! Ea nu-i de loc fructul imaginaţiei unui pumn de «denigratori» refugiaţi în Vest. Biserica Tăcerii este o realitate, însă o realitate prea necunoscută, neglijată şi, destul de des, prea contestată în lumea liberă.”

Mii de persoane au participat la nenumăratele conferinţe organi­zate de Coleta, în care le-am arătat creştinilor din Franţa care este situaţia drepturilor religioase ale fraţilor lor din Europa de Răsărit şi din România lui Gheorghiu-Dej şi a lui Nicolae Ceauşescu, de­nunţând în conferinţele mele comunismul ca duşman al cauzei lui Hristos în lume.

În 1976, editura Pion din Paris va publica mărturia de credinţă a Nicolei Valery (respectiv a Coletei), intitulată „Benie sois-tu, prison” {Binecuvântată fii, închisoare), care a avut un mare succes în Franţa, tradusă şi în limbile engleză, germană, italiană, norve­giană, în România post-revoluţionară n-a fost tradusă şi editată decât în luna Noiembrie 1997 (Editura Univers). în prefaţa Anei Blandiana, intitulată “Închisoarea, ca experienţă mistică”, citim: „Pentru Nicole Valery-Grossu, închisoarea este spaţiul unde îl descoperă şi îl întâlneşte pe Dumnezeu – se întâlneşte cu Dum­nezeu, ar fi poate mai exact spus -, într-un fel de-a dreptul mira­culos, dacă la o asemenea intensitate a trăirii deosebirea dintre natural şi miracol ar mai avea vreo semnificaţie. Astfel, primul sfert al cărţii descrierea primelor trei luni de anchetă şi izolare – este jurnalul unei experienţe spirituale comparabile cu cele ale marilor mistici, al unei străluminări petrecute la limita suporta­bilului şi a normalului, atât de orbitoare încât şterge contururile circumstanţiale… în orice caz – subliniază Ana Blandiana – car­tea scrisă de Nicole Valery-Grossu, în limba franceză, spune mult. Căci doctrina cristianică a iubirii, iertării şi întoarcerii celuilalt obraz nu presupune eludarea crimelor, ci puterea de a le cunoaşte şi de a-ţi fi milă de cel ce le săvârşeşte”.

***

In viaţa noastră conjugală, Sfânta Scriptură avea o importanţă deosebită: orice întâmplare familială, orice eveniment pe plan na­ţional, îl judecam, îl verificam în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Iată, de pildă, câteva din referinţele biblice, de care am ţinut cont în rezistenţa noastră spirituală faţă de ateismul comunist şi puterea diabolică a regimurilor totalitare: „Dumnezeu este scăparea şi puterea noastră, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi. De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar clăti­na munţii în inima mărilor” (PSALMUL 45. 1-2). Sau: „Dreptatea Mea este aproape şi braţul Meu va face dreptate popoarelor… Curând cel ferecat în cătuşe va fi dezlegat şi nu va muri în tem­niţă” (ISAIA, 51. 5,14). Iar în Decembrie 1989, în plină Revoluţie, Coletei îi plăcea să citească, cu ochii înlăcrimaţi, gândindu-se la execuţia cuplului Ceauşescu: „Cum s-a sfârşit cu asupritorul şi cum a încetat chinul nostru! Domnul a zdrobit toiagul celor fără de lege, sceptrul răilor apăsători! Tot pământul este în pace şi se odihneşte; toţi izbucnesc în cântece de veselie! Toţi iau cuvântul şi îţi zic: «în iad s-a pogorât mărirea ta… Sub tine se vor aşterne viermii şi viermii vor fi acoperământul tău…»” (ISAIA, 14.4-10).

Din nefericire, un eveniment grav a intervenit în viaţa noastră conjugală, spre sfârşitul anului 1995: îmbolnăvirea Coletei. A început să se simtă rău cam pe la 24 Octombrie, când întorcându-se de la cimitirul unde se afla înmormântat fratele ei Sandu, îmbrăţişând-o, mi-am dat seama că are gâtul niţel umflat – gan­glionul din partea dreaptă – apoi a început să se umfle şi cel din partea stângă. Răul Coletei luând proporţii nebănuite, umflătura mărindu-se tot mai mult, după ce am făcut apel la trei doctori, vechi cunoştinţe, cel de pe urmă ne-a îndemnat să mergem la spita­lul Foch din Suresnes, nu prea departe de noi. Acolo s-a constatat că este bolnavă de limphome, adică de cancer la ganglioni, că este o formă malignă foarte primejdioasă, dar că prin tratament (chi­mioterapie) se va face bine. A suferit mult, biata Coleta, chinuri teribile din cauza puncţiilor, a scanerului; biopsiile i-au atins nervul sciatic, provocându-i mari dureri. Pe data de 18 Noiembrie a început tratamentul lunar, prima chimioterapie. Ne-am întors acasă pe data de 19 Noiembrie, când în fiecare zi o infirmieră venea să-i facă injecţia anticoagulantă. Coleta sta toată ziua bol­navă în pat, nu avea poftă de mâncare şi slăbea, constipată şi cu scăderea leucocitelor şi a hematitelor. După vreo două săptămâni, ganglionii au început din nou să se umfle, aşa că pe 13 Decembrie am internat-o iarăşi la spitalul Foch, unde doctoriţa secţiei de oncologie i-a spus că trebuie să schimbe tratamentul, deoarece s-a constatat, la analizele ce i se făceau mereu, că a contractat, cu 20-30 ani în urmă, un virus (HTLV1). De aceea s-a trecut la un tratament antiviral, ca extrem de activ în ce priveşte boala ei. , Acest tratament – mi-a scris doctoriţa – n-a fost eficace” şi Coleta a decedat datorită „absenţei de regresiune a limfonului”, care a evoluat şi i-a grăbit sfârşitul, deşi cu numai cinci zile înainte toţi doctorii o asigurau că se va face bine, că va fi trimisă la o casă de odihnă şi de refacere, împreună cu mine. Fiindcă eu n-am părăsit-o nici o clipa, dormind alături de patul ei, într-un şezlong. De aceea îmi tot spunea: „Cum să-ţi mulţumesc, Sergiu, că ai fost aşa de bun cu mine?”. Ea, bolnavă de cancer şi cu dureri teribile, când se scula noaptea, din cauza durerilor, mă întreba plină de dragoste: „Ţi-e rău? Te doare ceva?”. De Crăciun şi de Anul Nou am fost acasă, însă era foarte slăbită, nu putea mânca, slăbise 10 kg şi-i că­zuse tot părul din cap. Nu vroia să vadă pe nimeni, de jenă. Toată ziua de 14 Ianuarie 1996 a fost în comă. Văzând-o cerând doc­toriţei Baumelou, care o îngrijea, că vrea să moară în România şi să fie îngropată lângă părinţii şi strămoşii săi, la cimitirul Sfânta Vineri din Bucureşti, îi şopteam la ureche şi o mângâiam şi o săru­tam: „Te duc la Bucureşti, iubita mea Coleta, te duc acasă, în ţară… Nu te las aici…” Plângeam şi o sărutam, şoptindu-i într-una: „Te iubesc, Coleta, şi te-am iubit de când te-am cunoscut, fără nici o umbră de păcat…”. La ora 19 şi 45 de minute, respiraţia i s-a oprit: a trecut, ca o boare, liniştită, pragul veşniciei, ea, care mereu îmi spunea, înainte de a se îmbolnăvi: „Mor de curiozitate să ştiu cum este dincolo…”. Una din cele două infirmiere, care se aflau la căpătâiul ei, i-a apăsat pe pleoapele ochilor, care erau închise tot timpul cât a durat coma, şi o lacrimă i s-a prelins din ochiul stâng. O fi auzit oare, ce-i spuneam, cuvintele mele de dragoste şi promi­siunea de a-i duce trupul la Bucureşti? Numai Dumnezeu ştie…

Ce credeţi că am găsit în biblia ei, notat la sfârşit, pe o pagină albă? Cu data de 30.10.95 şi 2.11.95, în paranteză, „ganglionul” şi „Barzilai”, cu trimitere la 2 SAMUEL, 19. 34-40, unde scrie aşa: „Dar Barzilai a răspuns împăratului: Câţi ani voi mai trăi, ca să mă sui cu împăratul la Ierusalim?”. Pentru Coleta, Ierusalimul era Bucureştiul şi de aceea îmi tot vorbea, înainte de îmbolnăvire, că trebuie să mergem la Bucureşti, că prea ne-am îndepărtat de ţară, etc.

Continui din Barzilai: „Si pentru ce să mai fie robul tău o povară pentru domnul meu, împăratul?” (Mie îmi spunea mereu că dacă s-ar îmbolnăvi grav, s-o duc la spital, ca să nu fie „o povară” în activitatea mea!) Şi versetul 37: „Să se întoarcă robul tău, şi să mor în cetatea mea, lângă mormântul tatălui meu şi mamei mele!”. Aşa se explică dorinţa sa din spital, pomenită mai sus: „Vreau să mor acasă, la Bucureşti…” Ea era tot timpul obsedată de clipa plecării la Domnul”. Tot în biblia sa am mai găsit notat „EZECHIA”, 2 ÎMPĂRAŢI, 20. 2-6: respectiv boala şi rugăciunea către Dum­nezeu, când i s-a răspuns: „Ţi-am auzit rugăciunea şi ţi-am văzut lacrimile. Iată că te voi face sănătos… Voi mai adăuga 15 ani la zilele tale…” La 1 Iunie 1987, după ce a citit psalmul 143, scrie: „Duminică tristă şi cu inima uscată de dor şi nevoie de Iisus…

De altfel, într-o scrisoare din 25 Martie 1985, pe care a adresat-o Dinei Lingu, una din cele trei fiice ale părintelui Toma Chiricuţă şi pe care Dina mi-a arătat-o după înmormântarea Coletei (ea neputând veni, fiind bolnavă), am citit aceste rânduri zguduitoare: „Scumpa mea, vin Paştile şi deşi cerul este încărcat de nori, sunt sigură că şi tu, ca toţi cei ce au nădejde în înviere, reuşeşti să te agăţi de o rază de lumină şi de bucurie, în aşteptarea Marei Săr­bători. Mă întreb de multe ori ce ne-am fi făcut fiecare – în univer­sul lui -fără credinţă într-o lume mai justă, adică în adevărata viaţă, spre care ne îndreptăm şi în care vor dispare lacrimile, sus­pinele, dorurile şi nedreptăţile. Draga mea, în ce mă priveşte, încerc, cu smerenie, să mă pregătesc pentru ziua în care voi trece pragul spre adevărata viaţă… Sunt foarte singură. împart cu (a scris întâi Sergiu, apoi a şters şi a scris «soţul» ca să deruteze o eventuală cenzurare a scrisorii) durerile tuturor şi foarte rar, câte o bucurie, căci rareori mi se dau veşti bune… Prietene nu am. Tot ce am, este în ţara în care m-am născut şi în cimitirul unde zace Sandu. Sunt mereu cu gândul între voi, cei dragi din ţară, şi cei plecaţi în ţara veşniciei şi a luminii. Într-o zi vom fi cu toţii acolo. Ne vom iubi fără de sfârşit şi despărţiri…” .

***

Să revin la ce s-a mai întâmplat după trecerea Coletei la Dom­nul, pe care L-a iubit şi L-a slujit cu un devotament ireproşabil. Am aranjat cu pompele funebre din Suresnes (prin intermediul nepotului meu Alexandru, care a făcut totul, eu nefiind capabil de aşa ceva) şi a doua zi, la 15 Ianuarie, sicriul a fost depus la Bise­rica ortodoxă din Paris, unde au venit câteva din persoanele care au cunoscut-o şi i-au apreciat atât nobleţea sufletească cât şi uriaşa ei generozitate. Apoi la 18 Ianuarie, cu Air France, am plecat amândoi la Bucureşti, după o absenţă de 27 de ani. Până şi vameşii neocomunişti au rămas impresionaţi de faptul că a dorit să fie îngropată în pământul ţării în care s-a născut şi de care i-a fost dor. Sicriul a fost depus la capela cimitirului Sfânta Vineri, iar a doua zi, la ora 13, avea loc înmormântarea. La aeroportul Otopeni ne aşteptau, în afară de nepotul din Bucureşti, nenumăraţi prieteni şi fraţi de credinţă din Oastea Domnului. în dimineaţa zilei de înmor­mântare, de pe la orele 10-11, capela s-a umplut de fraţi ostaşi, veniţi din toate colţurile ţării, între care se aflau fraţii Moise Velescu, Ghiţă Precupescu, Mircea Andronic, Ioan Vâtcă, Măria Rusu, Vaier Irinca, precum şi foştii tineri din Ghencea, îmbătrâniţi acum, cu care mă întâlneam odinioară, fie în casa fraţilor Constantinescu şi Spânu, fie pe câmpia din apropierea cartierului Ghencea. S-au cântat cântece potrivite momentului, s-a vorbit frumos despre „sora Coleta” şi sufletul ei bun… Eu am aranjat cu un prieten ba­sarabean, care locuia aproape de cimitir, ca slujba înmormântării să fie făcută cu trei preoţi din cartier şi cu patru corişti. Când colo, la ora 13 fix (ora anunţată în ferparul publicat în ziar) ne-am po­menit cu un întreg cortegiu de preoţi în frunte cu episcopul vicar Snagoveanu, care au fost trimişi fie de patriarh, fie de Sfântul Sinod, să oficieze slujba cuvenită care a durat până la ora 15:30. A fost o înmormântare foarte cutremurătoare, asistând şi părintele Galeriu, deşi nu a fost anunţat, ştiindu-1 apărător al ierarhiei pe care eu am denunţat-o că a slugărit puterea comunistă. Am aflat misterul acestei participări neaşteptate: I.P.S. Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, cu care sunt în corespondenţă din 1990 şi care recunoaşte slugărnicia ierarhilor ortodocşi, aflând de la fraţii din Sibiu de dispariţia Coletei, a telefonat la Bucureşti, îndem-nându-i, probabil, la gestul acesta frumos, ca să se oficieze de către un prelat slujba de înmormântare. Şi nu numai atât. Episcopul a vorbit despre Coleta, fără s-o fi cunoscut, iar părintele Galeriu, prin cuvântul său înaripat, a fost la înălţime, subliniind, în grăirea sa, că noi, creştinii, nu îngropăm cadavre, ci biserici, temple de lu­mină, ştiut fiind că trupurile noastre, ale credincioşilor, sunt tem­ple ale Duhului Sfânt. După el au mai vorbit scriitorul şi fostul ziarist Ernest Verzea, care a cunoscut-o pe Coleta, după eliberarea mea din puşcărie, iar ultimul cuvânt a fost al scriitorului Pan M. Vizirescu, citit de un prieten doctor, el fiind slăbit şi prea înaintat în vârstă.

Cât am stat în Bucureşti, unde mă duc în general de patru-cinci ori pe an să sărut crucea de pe mormântul Coletei, am hotărât să realizez din ceea ce visa ea să facă, odată întorşi în România.

Recăpătându-mi cetăţenia română, pierdută din cauza refugiu­lui, mi-am dat toată silinţa să fiu prezent în viaţa patriei mele, nevindecată încă pe deplin de pacostea comunismului, prin crearea Fundaţiei foştilor deţinuţi politici ,Nicoleta-Valeria Grossu”, cu scopul de a ajuta material pe victimele nevoiaşe ale călăilor comu­nişti; prin lansarea unei edituri de spiritualitate creştină „Duh şi Adevăr”, aşa cum se numea emisiunea radiofonică în limba ro­mână de la Lisabona, atât de îndrăgită de soţia mea; prin înfiin­ţarea „Centrului de cultură creştină Nicoleta-Valeria Grossu”. Tot ce-am pus la cale în România, a fost gândit şi dorit în primul rând de Coleta. Căci dispariţia „mesagerului supraconfesional al Bise­ricii Tăcerii”, cum era subtitlul revistei Catacombes, reprezenta pentru Coleta o permanentă frământare sufletească. „Şi ce mai facem de azi înainte, ca să deschidem ochii naivilor care îşi închipuie că de la căderea zidului Berlinului, comunismul nu mai este primejdios, că s-a terminat cu marxism-leninismul?”, mă  întreba mereu, pentru ca într-o seară să-mi declare plină de hotărâre: „Să înfiinţăm în Franţa o asociaţie care să se numească: «Le devoir du souvenir» (Datoria amintirii), continuându-ne astfel lup­ta contra amneziei de care a suferit şi mai suferă, din nenorocire, aşa-zisă lume liberă. Era cu totul normal ca, întru cinstirea memo­riei aceleia care a fost inspiratoarea acestei asociaţii, al cărei pre­şedinte sunt, să public şi un magazin trimestrial care să se con­formeze articolului 2 din Statut, şi anume să aducă la cunoştinţa Occidentului ceea ce s-a petrecut şi se mai întâmplă în ţările fos­tului univers concentraţionar sovietic şi asiatic, dând în vileag orice încălcare violentă a drepturilor omului şi orice injustiţie care loveşte, din când în când popoare sau indivizi, sub privirea indi­ferentă a Organizaţiei Naţiunilor Unite. Noi, adică soţia mea şi cu mine, ne-am însuşit întotdeauna vaietele celor oprimaţi de călăii KGB-ului bolşevic sau ai Securităţii dejisto-ceauşiste.

La sfârşitul lunii noiembrie 1997, editura Univers a publicat traducerea în limba română a cărţii ,Benie sois-tu, prison” (Bine­cuvântată fii închisoare). Cu ocazia lansării acestei zguduitoare mărturii a soţiei mele, pe care Ana Blandiana o socotea a fi „jur­nalul unei experienţe spirituale comparabile cu cele ale marilor mistici”, scriitorul Pan M. Vizirescu, adresându-mi-se, a spus: „Ar trebui să se facă un film, Domnule Sergiu Grossu, un film care ar atrage multă lume, în special tineretul, şi care ar fixa un moment de mare semnificaţie istorică, arătând modelul de viaţă al aceleia care a fost Nicoleta-Valeria Grossu…” Propunere interesantă, duioasă, pe care am legănat-o mereu în tainiţele mele sufleteşti din toamna anului 1998, când a avut loc la Bucureşti Romfest-ul românilor de pretutindeni şi când Dumnezeu a pregătit întâlnirea cu binecunoscutul cineast Nicolae Mărgineanu, directorul socie­tăţii Ager Film, şi cu soţia sa, actriţa Maria Ploae, amândoi extrem de dornici să realizeze ecranizarea cărţii „Binecuvântată fii, închisoare”. După trei ani de tentative nereuşite, minunea s-a pro­dus la 31 mai 2001, pentru ca la 2 iunie să pot citi următoarele rânduri pe care mi le-a expediat în Franţa Dl. Mărgineanu: „Vom începe pregătirea de săptămâna viitoare, la sfârşitul lunii vom ter­mina prospecţiile, iar primele filmări le vom face la Canal şi la Roşia în luna septembrie. Filmările se vor termina în decembrie, iar copia finală a filmului va fi gata în aprilie… Am toată încrede­rea că Dumnezeu ne va ajuta.”

„Binecuvântată fii, închisoare” nu e nicidecum un film politic, ţine să precizeze Ion Zubaşcu în cotidianul România Liberă, din 11 noiembrie 2002. Tema rezistenţei anticomuniste rămâne în sub­sidiar, în relaţie cu cea a rezistenţei prin credinţă în catacombele tuturor epocilor istorice sumbre, până la întunecatul ev comunist contemporan. Dragostea pentru aproapele torţionar, sacrificiul pentru celelalte condamnate, frângerea pâinii pentru surorile de suferinţă, salvarea Bibliei cu preţul torturii şi al carcerei, nenu­mărate alte scene din închisorile prin care a trecut eroina, până la spaţiile apocaliptice ale Canalului Dunăre-Marea Neagră, cul­minând cu imnul pascal „Hristos a înviat din morţi”, cântat de un întreg penitenciar de femei, condamnate politic fără nici o vină, trimit la generalitatea ideii de Jertfă şi Înviere din toate catacom­bele lumii, în care au fost persecutaţi creştinii din primele secole de după Hristos, până la martirii, cu nimic mai prejos, din temniţele comuniste…” Iar Maria Ploaie, care joacă rolul Coletei în film, mărturiseşte: „Numai cunoscând şi trăind Cuvântul lui Dumnezeu, inimile noastre se pot transforma învăţând mila, iubirea. A cu­noaşte pe Hristos, a-L găsi, înseamnă a şti că El este Mântuitorul nostru, că numai prin El putem trăi. Experienţa acestei cunoaşteri, la care cu toţii ar trebui să tânjim, o trăieşte din plin autoarea cărţii „Binecuvântată fii, închisoare”, Nicole Valery-Grossu. Pentru ea închisoarea apare ca un loc unde suferinţa întăreşte spiritul făcând loc bunătăţii, solidarităţii, un loc unde îl descoperă pe Dumnezeu. Această descoperire a lui Dumnezeu este trăită de autoare la o intensitate atât de mare, încât nu se mai simte graniţa între miracol şi real… Aşa cum cartea „Binecuvântată fii, închisoare” este un izvor de apă vie, de credinţă, de iubire, sperăm că şi filmul, inspi­rat de această tulburătoare mărturie, să transmită acelaşi mesaj puternic, binefăcător. Slavă Ţie, Doamne, că faci să mai existe oameni care ne ajută să ne îndreptăm spre lumina Ta…”.

***

Cam aşa se prezintă viaţa mea de la „plecarea Coletei. Tre­buie să înving durerea – enorma durere ce mă stăpâneşte încă -printr-o activitate spirituală intensă, dorită de ea. După cum am cunoscut-o, pot repeta şi eu ceea ce a scris academicianul francez Jacques de Bourbon Busset, în cărticica publicată la Gallimard în 1987, ,Letre a Laurence(Laurence fiind soţia lui, decedată după 40 de ani de splendidă viaţă conjugală): „Tu nu eşti trecutul meu, tu eşti viitorul meu. Orice mi s-ar întâmpla, oriunde m-aş găsi, voi fi călăuzit de privirea ta inocentă şi cutezătoare… Absenţa prezenţii tale mă deznădăjduieşte; prezenţa absenţei tale îmi descoperă eternitatea… Tu mă ajuţi să trăiesc zi de zi… Pe căile invizibilului, noi continuăm să mergem mână în mână şi simt în preajmă-mi freamătul iubirii tale, ziditoare de lumină.”

Gândindu-mă la soţia mea Coleta, dintr-o pornire de dragoste „mai tare ca moartea”, repet şi eu aceste splendide licăriri de gând, ce i se potrivesc în totul celei care s-a stins acum şapte ani: „Tu n-ai fost un suflet frumos, tu ai fost un suflet mare. Şi cum zice Pascal, «într-un suflet mare, totul este măreţ» „. De aceea mă încumet şi eu să spun, imitând pe autorul cărţii Scrisoare către Laurence”: Iţi mulţumesc Coleta, de a fi fost, de-a lungul anilor, şansa unică a vieţii mele, sursă de curaj exemplar şi forţă inocentă, tu, raţiunea mea de a exista şi protectoarea amurgului trăirii mele solitare…

 

Sergiu GROSSU

preluat de la urmatorul link

Anunțuri

Notă

Multumesc pentru postare, like sau follow.

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Cele mai bine evaluate

Follow Esti crestin? on WordPress.com
Daniel Vla - Ortodoxie, Țară, Românism

Creștinism ortodox, națiune, sfinți, eroism, istorie...

CE-I CU NOI? – un blog educativ despre comportamentul uman

EDUCATIE, COMPORTAMENT UMAN, SANATATE, CINE CONDUCE LUMEA, POLITICA, SOCIETATE

Îndulciri cu dor

"Doamne, dă-mi şi mie să mă îndulcesc cu dorul Tău, aprinde dorul acesta în mine. Schimbă-mă, Doamne, uite cum sunt, schimbă-mă cu dragostea Ta“ (monahia Siluana Vlad)

INFERNUL

Lasati orice speranta, voi, cei ce intrati aici !

Edenul pământesc

„Doamne, învredniceşte-mă acum să te iubesc pe Tine aşa cum odinioară am iubit păcatul!”

Esti crestin?

“Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii”

INFERNUL

LASATI ORICE SERANTA, VOI, CEI CE INTRATI AICI !

Mediocrul adevarat

Cum trăim...

INFERNUL

Lasati orice speranta, voi, cei ce intrati aici !

Daniela-Iulia's Weblog

Bucurati-va pururea. Rugati-va neincetat. Dati multumire pentru toate

Viaţa la ţară

Viaţa la ţară

Reflecții creștine

Andrei Pătrîncă

Franchezza

un blog sincer

Ascultarea Credintei

"Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea şi propovăduirea lui Isus Cristos, - potrivit cu descoperirea tainei, care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri, ... a fost adusă la cunoştinţa tuturor Neamurilor, ca să asculte de credinţă..."

ciumacenco

o poziţie reală

%d blogeri au apreciat asta: